Page 19 - 1906-07

Nrul 7, 1906. LUCEAFĂRUL 159
Ci în omul acesta aşa de bun, era o cinste pe Şerban. Ce suflet întreg, ce cinste, ce putere,
aşa de aspră, că el n’ar fi putut răbda s’audă ce orînduială! Să supere el pe omul acesta,
de fică-sa ceva ce i s’ar fi părut lui cit de cît să-î turbure pacea casei lui neprihănite, să facă
că nu se cade. Şi o dragoste a Anii cu fecio­ să docotiască de ciudă firea aceasta aşa de
rul învăţătorului era ceva ce nu se cădea pen­ iertătoare ... i s’ar fi părut o vină de neiertat.
tru nimic în lume. Din toate puterile sufletului trebuia să se înfrî-
Nicu ştia lucrul acesta, căci citia în suflete neze, să potoliască dragostea aceasta care nu
mai bine decît altul. El admira pe Şerban, se uita era pentru el şi mai ales nu era pentru ea. Ce
la gospodăria lui ca la ceva rar şi-l iubia îna­ păcat că ea nu poate fi liberă în lumea asta,
inte de a fi cunoscut pe fie-sa. Dacă ar fi căutat ce păcat că de familie o lega o datorie nestră­
el să-şi plăzmuiască un ţăran ideal, cum i-ar mutată, un simţămînt vechiu şi neînfrînt de dra­
fi dorit pe toţi, nu putea să afle pe altul dccît goste şi de ascultare de părinţi.
(Va urma.) G. C. Ionescu.

DE CE?
Ca biata floare din grădină Din calea lui s’abate raza
Ce-a zmuls-o vîntul pe ’nsărat, Şi toate florile s’ascund,
Lăsînd-o ’n goana lui să cază Ispitele mi-l prind în horă
Pe-un zid pustiu, dărăpănat, — Tîrîndu-l vesele ’n afund.
Aşa eşti, suflete, în mine Şi cum se du ce-aşa ’n neştire
Cînd vii trudit din depărtări, Pe noroioasele poteci,
Aduci cu tine-atîtea lacrimi Păcatul doar i-arată drumul,
Şi-atitea tainice mustrări. Stăpînul lui de veci, de veci. . .

Şi ce sînt eu de vină, spune, Cînd iu răzbaţi atîta zare
Că eşti ursit in veci să zbori, Şi'n drum îţi stă atît senin,
Şi dorurile tale frînte Cînd, flutur în cuprinsul firii,
La sinul meu să le cobori. . . . Tu poţi s’alergi din crin în crin,
De ce în cuibul tău de tină De ce te mai cuprinde dorul
Revii mereu cătînd popas, De cuibul ăsta blăstămat,
Cînd ştii că 'n el e frig şi vîntul Să stai în el cum stă o floare
II clatină ta ori ce pas ?! Pe-un zid pustiu dărăpănat.. . .

De ce ?
Şi sufletu-mi răspunde,
Dintru ’nceput urzit sînt eu,
Să mă ridic în înălţime,
Iar tu să te cobori mereu.
Şi dacă viu de sus la tine,
Purtai pe aripă de vînt,
E ca să te ridic la ceruri,
Nefericitule pămînt.
Z. Bârsan.