Page 10 - 1906-08

174 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906.

o veselie de-ţi venia să rîzi fără să înţelegi Nicu începu cu o elocvenţă, pe care n’o mai
ceva, numai aşa fiindcă rîdeau toţi. An tot aşa avusese niciodată: că dacă prin purtarea lui
a fost, dar lui Nicu i se părea că aşa clacă cu s’a călcat ceva, apoi acel ceva nu e decît o
haz nu mai avusese el niciodată. S’amesteca prejudecată, că noi sîntein ţărani şi că dacă
şi el în vorba lor, povestia cîte ’n lună şi ’n sîntem, trebue să fim în toate manifestările
soare, stîrnia rîsul şi rîdea şi el. Se mira în­ vieţii noastre, că numai aşa ne putem cîştiga
văţătorul de unde atîta veselie pe băiatul lui întreaga lor dragoste şi încredere, că frîu le­
cel tăcut şi aşezat. Numai o părere de rău îi gilor naturii nu putem pune decît în paguba
umbria veselia: de ce n’a avut el loc să se noastră, că el va fi om destul de chibzuit ca
aşeze, mă rog, ca din întîmplare lingă Ana. Ii să păstreze calea de mijloc şi să nu-şî lase
trimitea însă priviri înţelegătoare şi cînd îi venia la o parte, pentru o pornire copilărească şi tre­
bine, făcea şi el ce făceau şi ceilalţi flăcăi: îi cătoare, datoriile lui, că viaţa trebueşte luată
trimitea în poală cîte-un mănunchiu de foi, ori aşa cum e, şi trăită în întregimea ei, că şi asta
cîte doi porumbi înodaţî. Şi-î creştea inima, cînd e un fel de şcoală, — şi termină spunîndu-î de
o vedea rîzînd şi căznindu-şi mânuşiţele să Coşbuc:
desfacă legătura. Vecinii începură a băga de — Tata Coşbuc, feciorul popeî din Hordou,
seamă, dar ce-î păsa? învăţa în liceu la Năsăud şi Dumineca pleca cu
Veni şi vadra de vin, mînile începură a um­ tovarăşii lui de şcoală, mergea în sat, îmbrăcat
bla mai iute, grămada se micşoră văzînd cu ţărăneşte şi juca la hori şi aţinea calea la fete,
ochii. Cînd era pe isprăvite, începură să strige: ca orice flăcăfl de seama lui. Şi dacă n’ar fi
Fuga, copii, şi voi fetelor, că n’avem cînd făcut aşa, poate că n’am avea dela Coşbuc poezia
juca; se ridicară în picioare, luară prin mînî aceea erotică fără pereche în literatura noastră şi
ce mai rămăsese şi porniră cu lăutarul în frunte poetul nu şi-ar fi cucerit locul pe care îl are.
chiotind, spre poartă, în drum la loc larg. Nicu L-or fi înduplecat vorbele acestea, ori l-o fi
rămase în urmă: era doar’ gazdă. Cîteva fete înduplecat dragostea ce avea pentru fiu-său, destul
rămaseră să astrîngă foile, se zoriră şi porniră că a doua zi, cînd Ion Şerban la luat deoparte
şi ele în fugă, Ana rămase şi în urma acestora, pe învăţător şi i-a şoptit muit în ureche, cu faţa
chip să-şi lege o nojiţă la un picior. de tot posomorită, învăţătorul Voinea i-a zis tare:
Veni cea din urmă la joc, Nicu curînd în — Lasă-i în pace, nene Şerbane, copilăresc
urma ei. şi ei ca nişte copii ce sînt, de ce să le facem
VII. inimă rea, mai pe urmă deschid ei ochii singuri
A doua zi învăţătorul era posomorit. Toată şi — de, dumniata eşti mai cu cap.
ziua a vrut să-i spue lui fiu-său, spre seară însă
n’a mai putut răbda. VIII.
— Mă, Nicule, băete, se vede că voi, ăştia E în ziua de Crăciun. Dealurile sînt înveşmin-
care învăţaţi atîtea, vă perdeţî cîteodată cumpăna tate în alb. E un alb aşa de dulce, de nepri­
şi dreapta judecată. hănit, de curat, albul acesta al celei dîntîi ză­
Lui Nicu îi trecu un fior rece prin inimă. pezi. Văzduhul e răcorit de un frig aşa de în­
De abia putu să zică: viorător, încît ţi se pare că natura nu şi-a în­
— De ce, tată? ceput amorţirea de jale, ci renaşte. Te simţi bine,
— De ce? Ştii de ce? De ce nu mi-aî spus te simţi vesel, guşti bucuria noutăţii, în suflet
dacă ai vrut să fii în rînd cu flăcăii satului, se răscolesc simţăminte care nu vin numai dela
uite acuma aşi avea lipsă de ajutor, n’aşî fi reminiscenţa vagă a zurgălăilor dela sănii, a
cheltuit atît cu tine şi ţi-ai putea face toate petrecerilor de iarnă, ci dela schimbarea însăşi
voile în sat, fără să ajungi de ponosul lumii. a priveliştii. Cîte un fulg rătăceşte ici colo, uşor
Lui Nicu îi veni inima la loc. purtat de o adiere, sfios te gîdilă pe faţă şi
— Ascultă, tată, vrei să discutăm chestiunea pe mînî. Pădurile de cer de pe dealuri, pînă
asta serios, ori vrei să mă dojeneşti numai? mai ieri îmbrăcate în roşul şters al frunze­
— S’o discutăm, mă rog, cum vrei tu. lor ce mor, stropite cu noua podoabă albă,