Page 6 - 1906-08
P. 6
170 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906.
ea, de care nu o lega nici un simţămînt strîns şi aceasta o mîngăiere pentru acei ce n’au altă
de iubire, decît acela de a fi nevasta copilului scăpare? De ce a sărit atuncia Susanica ca o
ei, dar inima, care ar trada pe toată lumea, codobatură, să-i deschidă poarta?
dacă ar putea vorbi singură, dar care nu poate 11 iubia tot atît de mult ca şi pe Sinică al
decît ascunde fericire ori durere, mulţumire ori ei, cu aceeaşi inimă, dar cu altfel de dragoste,
suferinţă, — inima asta îi şoptia în taină: mai copilărească, mai temută, mai închisă.
„Mi-e dor şi pace !“... „Fata moşului, fată, că i-a adus moşu ceva!“
In vremea asta înserase de-a binele şi rînd rosti bătrînul aşezîndu-şi boii la odihnă.
pe rînd se întorceau oamenii dela arat. „Iar mi-aî adus vr’un şoarece!“ îi răspundea
„Ce-o fi cu moşu de nu mai vine?“ întrebă fata cu vorba răsfăţată şi întrecută, ca un copil mic,
Susănica, ca să vorbiască şi ea ceva, să uite „dar nu mai sînt eu prostă să bag mîna în
de celelalte, căci ştia că bătrînul cătră seară se traistă, că atunci era să mă prăpădesc de frică!"
îndărătniceşte la muncă. „Făcut-ai ceva de rîndul gurii, mătuşă, că
— Ce să fie, fata mamiî,“ răspunse bătrîna, mă- v’am adus la amîndoauă ceva!“ mai rosti bă
gulindu-şî nora, „nu-1 ştii cine-i, că de-o mai trînul aşezîndu-şi trupul obosit pe scaun lingă
avea o brazdă, o întoarce pe întunerec, aşa pe masă, dar dornic de vorbă şi glume cu toate
dibuite." astea, pentrucă aşa înţelegea el odihna sufletu
Şi pe cînd îi spunea noră-si cu dulceaţă în lui : în vorbe bune cătră însoţitoarea lui de viaţă,
grai vorbele astea — pentrucă îi era tot atît în şăguire şi răsfăţ faţă de aceea, pe care o so-
de dragă ca şi copilul ei, mai dragă încă, pentrucă cotia copila lui.
prin această legătură de iubire părintească căuta „Gata, cît ai bate un ceas în palme," răspuse
să facă, să se nască aceiaşi dragoste în inima pe acelaş glas bătrîna asprinsă la obraz mai de
fetei, singura fericire de care se putea bucura hărnicie, mai de flacăra focului.
de atunci şi pînă cînd o închide ochii pentru „Ce-i aşa greu în traistă, moşule?" întreba
vecie, — îndesa mereu gătejele la oala cu fier Susanica ţinînd-o cu temere de curea.
tură şi-i da putere flăcării cu sufletul ei slab. „Aia dă-o mame-ti, şi tu vino incoace, că
Din cînd în cînd trăzniau tăciunii cuprinşi ţi-am adus aici ceva," şi băgînd mîna în chimir
de bobotae şi aruncau scîntcî pînă în mijlocul scoase o scrisoare cu plic soldăţesc şi i-o dete
casei. E veste! Trebue să sosiască veste din fetei.
vr’o parte. „O scrisoare, mamă, dela Sinică!“ exclamă
„Auzi vestea, mamă!“ zise copila, auzind clo copila robită de bucurie şi pe cînd rupea cu
potul de cioaie cu care-şî înveselia bătrînul cei nerăbdare plicul, un ţipet de spaimă răsună din-
şaptezeci de ani; îl întineria sunetul lui ascuţit tr’un colţ al casei.
şi trăgănat ca pasul liniştit şi încet al boului. „Ariciu!“ strigă bătrîna îngălbenită de frică,
„Auzi că vine moşu!“ mai zise ea încă odată, iar moşul rîdea, rîdea un rîs hodinit şi plin de
prinsă de-o vrajă caldă de bucurie, căci deşi mulţumire.
ar fi aşteptat cu mai mult foc o veste mai de Susănica desfăcu scrisoarea, lăsă o parte pe
părtată, simţia totuşi odată cu sosirea moşului masă, în faţa bătrînuluî, iar cu cealaltă, care se
o schimbare tainică a sufletului ei copleşit vede că era numai pentru ea, s’a retras lîngă
de uitare şi suferinţă şi-şi putea încălzi inima vatră pentru a o desluşi la flacăra focului. Şi
la comoara nepreţuită de niîngăieri, de glume, citia şi zimbia fericită, un zimbet duios, care
de vorbe înţelepte şi sfaturi temeinice, ce pă se schimbă iute în plîns, dacă-î întărîtat de-o
reau că nu mai au sfîrşit din gura bătrînuluî. vorbă ce sapă la inimă. Şi apoi citia şi plingea.
Şi apoi nu era el oare chipul vîrstnic al lui Plîngea închis, un plîns numai din lacrămî.
Sinică! Aceeaşi statură înaltă, dar cam adusă de Iar cei doi părinţi, cari privindu-o liniştiţi îi
spate, aceiaşi ochi vioi şi îndrăciţi, cari înmoaie înţelegeau durerea cînd era durere, dragostea
inima muierii, acelaş nas tăiat frumos, care dă cînd era dragoste, suferinţa cînd era suferinţă,
feţei mai multă mîndrie decît frumuseţe; aceeaş pentrucă era inima lor ce le destăinuia totul,
gură sfătoasă şi la vîrsta moşneagului. Nu-i nu puteau să-i turbure astea cîteva momente