Page 7 - 1906-08

Nr. 8, 1906. LUCEAFĂRUL 171
ce-î frămîntau sufletul eî tînăr, ci o lăsau să şi toată vigoarea bărbătească, ce abunda încă
plîngă unde era de plîns, să rîdă unde era de în fiinţa Iui cu toată greutatea celor şaptezeci
ris, să sufere unde era de suferit, să se tîngu- de ani, a adunat-o pentru a-i da o ţinuta mă­
iască chiar, dacă vorbele celui drag o aduceau reaţă.
pînă într’acolo. Clocotia în el sînge proaspăt, tînăr, înfierbîntat
Şi numai dupăce fata a încheiat cu un oftat de amintiri vitejeşti şi-l inişcase pînă la lacrimi
adine rîndurile citite şi răscitite, numai atunci faptele măreţe ale lui şi ale neamului Iui petre­
bătrînul, ca mai tare de inimă, a întrerupt tă­ cute în şirul celor patruzeci de ani. La şaizeci
cerea de mormînt, lăsînd pe mama, ca mamă, şi şase a întîmpinat pe Vodă, eşit de sub pă-
să-şi uniască lacrimile cu acele ale noră-si. mînt la Severin în bătaia tobelor, în sunetul
„la vezi, fată, aci ce zice!“ şi-i întinse scri­ trîmbiţelor, în bubuitul tunurilor.
soarea ce era pe masă. L-a petrecut în căruţă alăturea de părintele
Susanică îşi mai şterse obrazul cu colţul şor­ lui, dela care moştenise sînge curat româ­
ţului, luă scrisoarea şi începu a citi cu un tremu­ nesc, pînă la sălaşul domnesc din Cetatea lui
rat uşor în grai şi cercînd a se desrobi de ne­ Bucur.
liniştea ce o înlănţuise cele cîteva rînduri ale L-a aşezat în scaun domnesc, împreună cu
iubitului eî: boerii ţării, şi cînd să plece cătră casă:
„Mult iubiţii mei părinţi, tată şi mamă!“ „Nu mai plec, tată !“ zise el hotărît părintelui,
„Dragu mamiî,“ ofta de lingă vatră bătrîna care-î ghicise gîndul, „rămîn aci în paza lui
cuprinsă din nou de suferinţă şi de dor... Vodă!“
„Pînă la facerea acestei mici epistole mă aflu Şi l-a păzit 7 ani de-arîndul, ca un sfetnic
sănătos, care sănătate doresc să vă întîmpine tot­ credincios. S’a dus acasă, şi după alţi douăzeci
deauna şi să v’o dăruiască bunul şi milostivul de ani a început a-şî trimite copiii în paza
Dumnezeu... aceluiaş domn, rînd pe rînd pe Sănducu, pe
„Scumpul mâinii!“ oftă bătrîna. Păun, pe Bujorel şi acum pe Sinică cel mai
„Mai departe veţi şti, scumpii mei părinţi, tată tînăr dintre ei.
şi mamă, eu o duc bine cu serviciu, mă iubeşte Şi sucindu-şi fecioreşte mustaţa, o voioşie
căpitanul şi toţi ofiţerii şi vreau acuma să mă vădită i se întipărise pe faţă şi-î cuprinse toată
facă sergent de 10 Mai. firea. Era mîndria care înalţă sufletul omului
Şi veţi şti că de 10 Mai e o sărbătoare mare, nu numai martor, dar părtaş la treburi mari pentru
mai mare ca în alţi ani, că se fac anume nişte fericirea ţării şi propăşirea neamului. Era fala
clădiri mari pe un cîmp afară de oraş, îi zice peste măsură de îndrăzneaţă, care întinereşte
citnpul Filaretuluî, îl ştie tata, şi a săpat acolo simţirile, care renaşte făptura omului, care dâ
un imaş de-a făcut lac şi în lac vine apă de sub o putere braţelor istovite de muncă, care limpezeşte
rîpă înaltă cît un turn de biserică şi a adus mintea îngreunată de oboseală, puse în serviciul
pomi mari de i-a sădit în preajma locului şi acum unui ideal măreţ.
toţi îs verzi şi a făcut o casă aşa în cerc şi Şi cuprins de această mîndrie şi de această
în mijloc un loc mare deschis, unde se bat cu fală bătrînul mehedinţian exclamă cu patimă
taurii ca ’n vremea veche, şi-apoi au venit ne­ poate ultima-i dorinţă:
gustori şi breslaşi de şi-aîi făcut şi eî case mari, „Aş vrea,“ zise el — cerînd par’că ajutor
unde-şî aduc tot ce-au lucrat eî mai de seamă dela cel Atotputernic — „aş vrea să mai fiu odată
şi cîte şi mai cîte minuni. de douăzeci de ani, să încep încă odată paza
Mări ce mai e aici de învălmăşală şi ce tre­ ţării şi a domnului ei şi de s’o mai întîinpla
buri mari se fac. Şi ştiţi de ce? Pentrucă vrea vr’o vrajbă" — atunci şi-a apăsat cu dreapta
ţara întreagă să sărbătoriască odată patruzeci rana dela umăr— „întîmple-se!...“ Două lacrimi
de ani de cînd a venit, zice-se, Vodă...“ Asculta au mai stors ochii lui.
bătrîna ca pierdută în alte lumi; îi părea un şir Erau cele din urmă lacrimi de bucurie.
întreg de basme cele cîteva rînduri ale copilu­ George Stoica.
lui ei. Numai moşneagul s’a îndreptat în scaun