Page 8 - 1906-08

172 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906.
IDILA.

Ce păcat că de sat o ţine înlănţuită o datină, — Las-o, frate, minte de copil. Ce ştie ea? Te
pe care o găsia de multeorî întemeiată pe pre­ răsteşti la ea par’că n'aî fi dumniata.
judecăţi, dar peste care totuşi nu se putea trece. — Mă răstesc, cum să nu mă răstesc. Auzi,
Ce păcat că el era prins îii cleştele unor legă­ fa, ce zic eu aici!.. Să nu te mal prind, să
turi şi mai puternice, că se bucurase de o cinste, nu mal aud, că ajungi în gura lumii de ocară.
aşa cum o înţelegeau cei din jurul lui ce-î drept, Auzi, să nu m’aducl să fac ce n’a făcut neam
dar la care el ţinea ca la lumina ochilor! din neamul mefi. Inţelesu-m’aî?
El se inunda, se frămînta, gemea. Ana începu să suspine inăbuşindu-şî plînsul.
— Dumnezeule, sîntem robi pe pămîntul acesta, Nu ieşise din vorbele tătîne-său niciodată, şi
de ce ne-al mal dat simţire, dacă trebue să nici nu i-ar fi trecut vr’odată prin cap să iasă,
ne-o tocim de orînduelile tale şi ale făpturilor fiindcă ştia că decît el nu putea spune nimenea
tale? La ce folos chinurile aceste pentru desă- mai bine; ce zicea el era sfînt. Dar de data
vîrşirea noastră ? asta nu-1 mal înţelegea. I s’o fi întîmplat ceva?
II veniau gîndurî nebuneşti; să nesocotiască De ce răutatea asta în glas? De ce s’o fi răstit
tot ce-1 înconjura şi să facă tot ce-l silia sufle­ aşa? Cum, aşa de mare era vina ef? Dar ea
tul lui tînăr, arzător. auzise că Maria lui Bratu trăia bine cu Mitru,
— Legile natureî m’aîi făcut aşa şi eu nu care era un leneş şi un prăpădit şi Ioana sta
pot şi nu vreau s’o împedec, fiindcă natura de glume în drumul mare cu Petrea, care se
nu greşeşte. Dar ar fi mers la perzanie în chi­
pul acesta.
— Şi perzania e o lege a natureî, e reac-
ţiunea el firească, — gîndia el cu spaimă. Atunci
între înfrînare şi pornire simţi în el hotărîrea
că nu trebue s’o părăsiască, că va căuta s’o
mal vadă, ori decîteorî ar fi cu putinţă, pe furiş.
A mal întîlnit-o de atunci odată la porum­
bul lor din valea Novacului. Se temea însă de
ziua cînd vor afla părinţii el, părinţii lui...
satul. Şi ziua aceea nu întîrzie să vină.
Mama el află întîl, dar tăcu, căci era mamă.
Dar bătrîna, cu care fata fusese la moară, nu
se mulţumi să spună mamei, ci într’o bună di­
mineaţă spuse şi tatălui. Şerban păli.
Seara zise argatului să iasă afară şi-I spuse
fetii cu glas aspru ca niciodată: — la să vil
pînă aici, Ano.
Fata presimţi că trebue să fie teva la mijloc
şi inima începu să-î zvîcniască.
— Uită în ochii mei. Bine, fa, n n zi, cţi-a
venit vremea glumelor cu băeţiî, dar n’al mal
găsit băiat în sat? Nu ţi-e ruşine obrazului?
Tu eşti de nasul lui Nică al învăţătorului?
Vrei să-mî stîrneştl satul în cap ? Vrei să te
faci de rîs? Ala se uită la cucoane, fa, nu la
tine, tu să te uiţi la cel de seama ta.
Fata îşi plecă capul şi-o podidiră lacrimile.
Mamă-sa ÎI luă apărarea.