Page 13 - 1906-09-10
P. 13
Nrul 9-10, 1906. LUCEAFĂRUL 197
tragerea apelor răvărsate. Apoi tot asta o aştepta firea să plece cu inima îndoită, şi mereu se în
şi Budac, ca să poată pleca. credinţa în gîndul lui, că n’are nevoie să gră-
Prahova însă îşi rostogolia, ca mai nainte, biască. ÎI auzise rîcnind pe cel din corturi pînă
fără de sgomot valurile îngălbenite şi le risipia tîrziu după miezul nopţii şi n’avea să se teamă
cît vezi cu ochii peste cîmp. — Şi totuşi! — c’o să se scoale în curînd.
Părintele Manea tresări înviorat. Pe ici pe colo, Şi, în adevăr, ei zăceau amorţiţi pe unde-î
pe la margini, repusese beţia,
iarba era aco — nu însă toţi.
perită de pod- Budac el în
molgălbuiu,un suşi nu fu
semn, că apa sese între cei
a fost, acum de ce rîcniau şi
curînd, şi mai nu era între
mare, şi mai cei ce zac. Lui
risipită, c’a în îi trecuse vea
ceput să scadă, cul veseliilor,
să se retragă şi cu nerăb
la matcă. dare aştepta şi
Adimenitoare el căderea ape
e privirea ape lor, ca să se
lor revărsate, poată întoarce.
care viu fără de Sînt în fie
măsură dela a care om două
munte şi trec firi, una, care-1
oare-cum pe coboară, şi al
şoptite la valeşi ta care-1 ridică,
se varsă risi- şi cu cît mai
pindu-seîntote mult e omul,
părţile ca duse cu atît mai uşor
de o putere iese în el acea
necovîrşită. Şi stă adouă fire
dacă n’ar fi Ia iveală. Iar
fost nerăbda Budac era om,
rea, cu care aş un păgîn săl
tepta scăderea batic, care nu
lor, Părintele ştie, ce e sfi
Manea tot ar fi ala, un nesăţios
stat şi-ar fi pri crescut în îm
vit întrebîndu- buibare, care
se mereu, de nu ştie, ce va
Candelabrul catedralei din Sibiiu.
unde vine atît să zică stăpî-
noian şi unde încape şi cînd se sfîrşeşte isto- nirea de sine, dar om întreg.
vindu-se. Era peste putinţă, ca el să nu simţă, că Cornea,
Alergase, ca nu cumva să întîrzie la întoarcere, deşi mai mărunt şi mai plăpînd, se socoteşte
iar acum sta şi privia uimit de măreţia prive însuşi pe sine mai presus de dînsul şi că oamenii
lişte! şi umbla în sus şi în jos, ca să se încre lui, deşi puţini, se uită cu un fel de scîrbă la
dinţeze, dacă a început în adevăr apa să scadă corturi şi la cele ce se petrec în ele. Lucrul
ori i s’a părut numai iui că scade. Nu uitase, acesta-l umplea de mînie, şi nu odată şi-a încreţit
ce-î drept, cetăţuia şi cele din ea, dar nu-1 ierta el fruntea îndreptîndu-şi privirea spre cetăţuie.
