Page 14 - 1906-09-10

198 LUCEAFĂRUL. Nrul 9—10,1906.

N’avea însă decît să dee ochi cu preotul pen- Şi curate, ca faţa, îi erau toate, îmbrăcămintea
truca să-î treacă mînia. Era în faţa acestui om largă şi albă, sub care i se perdea trupul, părul
mărunt şi supt la faţă atîta linişte, atîta veselie, netezit pe frunte, mînile cu degete lungi şi sub­
atîta bunătate bătrînească şi atîta stăpînire de ţiri, curată mai ales gura, din care, cînd nu te
sine, încît lui Budac îi era greu să nu-şi stă- aşteptai, zîmbetul scotea la iveală cele două şiruri
pîniască glasul cînd vorbia cu el ori să zică de dinţi curaţi.
„nu“ cînd el zice „da!“ Cum ar fi putut el să Atît era de multă curăţia în toată fiinţa ei,
intre în vrajbă cu un om de o fire atît de plă- încît Budac cel înalt şi spătos ar fi voit s’o
pîndă şi de dulce! atingă, ca să se încredinţeze, dacă e ori nu în
Ceeace l-a repus însă pe Budac a fost Ana, adevăr aşa, cum o vede, se simţia el însuşi
soţia preotului. nespălat şi nepeptănat, deşi îi erau strălucitoare
Nu era încă femee Ana, ci copilă numai, şi vestmintele de Ţarigrad, şi se ruşina oarecum
Budac stetea privind cu ochi mari cînd ea co- de trupul lui cel greoiu şi de mustaţa lui cea
boria cu soţul ei coasta, ca să meargă la tur­ aspră şi groasă.
mele ce pâşteafl în preajma cetăţii şi să se joace Era însă în aerul ei şi ceva mai îndărătnic.
cu mieluşeii încă plăpînzî, cu viţeluşii botocănoşi Umerii obrajilor, ieşiţi puţin, şi fălcile cam
şi cu mînzii cei cu picioarele lungi. late păreau a bărbăţie nepotrivită cu gingăşia
înaltă, par’că prea înaltă, subţirică, par’că prea ei copilărească, iar buza de sus, cam lată şi ca,
de tot subţire, însă rotundă în toate şi mlădietă, se mişca cîte-odată a mîndrie despreţuitoare.
dar nu sprintenă, ci domoală şi la pas, şi la Văzînd uimirea copilărească, cu care ea-1 mă­
mişcări, şi la căutătură, şi la vorbă, mai ales sura şi se uita la corturi, la oameni şi la toate cele
la vorbă, ea nu mergea, par’că, cu dînsul, ci ce se petreceau în mica tabără, Budac se simţia,
se ţinea după el. Pe cînd el umbla cu nasul privind la buza ei, umilit în întregul său fel de
în sus şi forfecînd oarecum cu picioarele, ea de a fi.
mergea cînd în urma lui, călcînd uşor şi sfiicios Se simte şi se iubeşte ori şi care om pe sine,
ca şi cînd s’ar fi temut, ca nu cumva să-î fie şi e nesuferit gîndul, c’aî voi şi nu poţi să fii
pămintuluî grea, cînd săltîndu-se înainte ca co­ ca alţii. Nesuferiţi ne sînt dar şi oamenii, care
dobatura uşurică, cînd iar plecîndu-se spre el, ne silesc să ne socotim mai pe jos de dînşiî,
ca să-i spună cîteceva. şi mînie neîmblînzită ne cuprinde cînd ei nu se
Văzîndu-î aşa, ori şi cine trebuia să fie cu­ sfiesc a ne spune verde în faţă ceeace ştim şi noi.
prins de simţămîntul, că el nici n’o duce, nici In sufletul lui Budac nu se ivise mînia aceasta.
nu merge cu ea, ci o lasă să vie, că aiurea sînt „Am şi eu, — îşi zicea, — ale mele!“ şi sta
gîndurile lui şi că dînsa îi este mai mult ori cu capul ridicat, dar nu-i mai priiau nici căr­
mai puţin de prisos. nurile purtate ’n frigare, nici vinurile luate fără
încă mai mari s’au deschis ochii lui Budac măsură, nici glumele, jocurile, nici cîntecele
cînd el a văzut-o din apropiere şi-a auzit-o vor­ şi-l supăra gîndul, că atîta timp i-au plăcut.
bind în sîrbeasca lui, încet, pe şoptite aproape, Pe cînd ceilalţi mîncau şi beau şi jucau şi
par’că s’ai fi sfiit a-şî da pe faţă gîndurile şi rîcniau, el stetea la o parte, nerăbdător şi mîhnit
i-ar fi fost greu, că alţii aud glasul ei plin ca că nu poate să-i opriască. Zîmbetul milos al
cel de băietan, şi privind cu ochii plecaţi şi părintelui Manea şi buza de din sus a Anei schim­
numai pe jumătate deschişi, ca nu cumva să jig- baseră rostul vieţii lui, şi acum, cînd ceilalţi ză­
niască prin căutătura ei pe cei ce-î steteau în faţă. ceau istoviţi prin corturi ori pe la focurile aproape
De tot i se deschideau ochii şi plin îi răsuna stînse, el se plimba pe sub cetăţuia tăcută, bu-
glasul numai cînd rîdea ridicîndu-şî pu in curîndu-se de revărsarea lumineî de zi.
umerii, şi Ana rîdea mereu cum rîd florile îl văzuse pe părintele Manea coborînd şi de-
primăverii şi cum păsările rîd cîntînd la cuibu­ părtîndu-se spre Prahova, dar îl uitase de mult
rile lor. Mai mult bălană decît oacheşă, faţa ei şi rămase ţeapăn ca stînca ieşită din păinînt cînd
curată şi rotundă ca luna plină în revărsatul zo­ sus, în cerdacul cetăţuiî, se ivi Ana, femea încă
rilor de zi era întruparea veseliei neistovite. copilă numai.