Page 18 - 1906-11-12

234 LUCEAFĂRUL farul 11—12, 1906.
Din «IFIGEnifl în TflURIDfl» de Goethe.
Actul I, scena I.
Ifigenia (singură).
Afară ’n umbra voastră, vîrfuri dese Pe Agamemnon, cel asemeni vouă,
Ale pădurii sfinte şi băfrîne, Ce ţi-a jertfit odorul cel mai scump,
Ca şi ’n tăcuta capişle a zeei L-ai dus cu fală mare-acasă iarăşi,
Şi azi cînd viu, mă mai cuprind fiori, Lăsînd în urmă Troia în cenuşe.
Par’ c’aş veni acum intîia oară, Şi i-aî păzit soţia şi copiii
Şi mintea mea cu voi nu se deprinde. Şi i-ai păstrat şi scumpele comori;
Pe-atiţia ani mă ţine-aici ascunsă Redă-mă şi pe mine iarăşi lor,
0 voie ’naltă, căreia mă ’nchin, Şi scapă-mă, — tu m’ai scăpat de moarte,—
Ci ’nlofdeauna m’am simţit străină. Pe traiul cel de-aici, a doua moarte!
Căci marea mă desparte, ah, de-ai mei, Trad. de I. Borcia.
Şi zile ’ntregi stau singură pe ţărm
Cătînd cu dorul dulcea noastră ţară ;
Suspinelor răspuns mi-aduce ualul.
Un vuiet surd din depărtare numai.
Uai de cel singur, răsleţit de fraţi
Şi de părinţi! le amăreşte dorul
Şi fericirea clipei trecătoare.
Şi gîndu-i rătăceşte ’ntotdeauna
La casa părintească, unde cerul
Intiia oară i-a zimbit de sus,
Şi suflete plăpînde de copii
Se înfrăţiau în jocuri vesele,
Eu nu cîrtesc, o zeilor, şi totuşi
Imî pare vrednică de plîns femeia.
Acasă şi ’n război e domn bărbatul
Şi prin străini el ştie să-şi ajute.
El strînge-averî, el seceră izbînzi!
Şi un sfirşit cu cinste îl aşteaptă,
Ce strîmtă-î fericirea de femeie!
S’asculfe de-un om aspru-î datorie,
Şi mîngăiere chiar; cu cit mai jalnic,
Cînd soarta vitreg’ o alungă ’n lume!
Aşa mă ţine Toas, un om vrednic,
Pe mult aici într’o robie sfîntă.
Cu ce ruşine-ţî fac mărturisire,
0 zee, că-ţî slujesc în silă, ţie,
Mîntuiloarei mele! S'ar cădea
Pe bună voie să-ţi închin viaţa.
Şi'ntotdeauna eu mi-am pus nădejdea
Şi-o pun şi-acum în tine, o Piano,
Tu care-ai ocrotit cu braţul tău
Pe fata oropsif’a craiului.
0 zee, dacă pe bărbatul falnic,
Pe care-l ispifiai, cerîndu-î fiica, Alegerea din Şcmcuta>Msre : A. Vajda între alegători.