Page 35 - 1906-11-12

Nrul 11-12, 190G. LUCEAFĂRUL 251
„Fost-aî vre-odată pe locurile acele de ştii? blîndă şi miloasă, cu alipirea mare de satul şi
— Am fost, moşule. Sînt şi cO Ardeleancă de casa lui de pe coasta Vidrei, mă plîngea pe
din Turda. mine că sînt legată în veci departe de Ardeal.
— Hm! — Şi cum te-ai răslăţit pe-aici? Şi jalea se preface în durere adîncă acum cînd
Domnul d-tale va fi avînd vre-o slujbă, vre-un ştiu că bietul moş-Liţă nu are să-şi mai calce
meşteşug ? pămîntul, nu o să-şî mai odihniască trupul ho­
— E fişcal. dorogit pe scăunelul cu trei picioare la vatra
— Fişcal .. . fişcal. . . . fişe ... din colibă.
— Advocat, moşule. S’a îmbolnăvit moşul pe drum, dar cu voinţă
— înţeleg acum. Hm, hm. Poî ce să faci? Cată de fier îşi urma calea, să-şî vîndă marfa, să se
să meargă omul unde poate trăi mai bine. . .' întoarcă cu cîştig acasă. Piuă aproape de Cu-
Adecă eşti din Ardeal!“ bin a mers, cum a mers. De astădată era grea
Moş-Liţă rămase pe gîndurî. îu ochii şi pe vînzarea. lamă. Oamenii lipsiţi. Cine cumpăra
faţa lui citiam compătimire. Părea că se gîn- ciubere de prisos? Un viscol puternic, onămolire
deşte: „Ian vezi, cu peste trei săptămîni, dacă de zăpadă l-au apucat pe drum şi l-a ajuns
mi-a ajuta D-zeu, sînt în satul meii, la coliba sfîrşitul, răsleţit în lumea mare, prin Banat.
mea, acolo, unde şi cîniî mă ştiu al cui şi cine Oasele slăbite n’au mai putut duce povara
silit, pe cînd alţii, săracii, rămîn aci, in veci de­ vieţii amărîte şi fără tihnă. Puterile l-au părăsit
parte de vatra strămoşească." şi şi-a dat sufletul îngînînd numărătoarea zile­
Iar se întristase moşu. Mie îmi era drag să lor cari îl mai despărţiau de Ardeal şi de
povestesc cu el. cămin.
„S’a măritat domnişoara popii, moşule? Sărmanul moş-Liţă! Se credea mai fericit
— Măritat. Tare vrednic om a luat-o.“ decît mine, se mîngăia cu ghidul că el ajunge în
Bătrînuluî i se deslega limba, îi dobîndisem curînd în Vidra lui, unde toţi îl ştiau al cui şi
încrederea. Eşi din muţenia caracteristică mo­ cine e ... şi cînd colo...
ţilor şi se ’ncinse vorba ’ntre noi. Povestirăm Mai ştii, moşule, de nu va lucra soarta îm­
mult şi numai de Ardealul scump amîndurora. potriva gîndurilor ce-ţi treceau prin minte cînd
După ce „tirguirăm laolaltă“ îl încălzii cu ni­ mă compătimiai? Mai ştii, nu voi avea eu no­
ţel vin, îi umplui traista cu merinde şi o luă rocul de care, vai, fuseşi lipsit ? Mai ştii, nu-mi
moş-Liţă la drum, mai departe, tot mai de­ va fi mie scris să-mi odihnesc capul în clipele
parte. din urmă ale vieţii, să ’nchid ochii pentru som­
* nul de veci, lîngă vatra strămoşească, între
Sărmane moş-Liţă ! Nici dorul acesta nu ţi toţi ai mei cari mă ştiu a cui şi cine sînt ?
s’a izbîndit : să mori la vatra ta. Mă cuprinde Mai ştii ? . ..
jale cînd mă gîndesc, că el, bietul, cu firea lui Margareta Meşter.

CAVALUL.
Cu fruntea ’n nori şoptesc pe culme brazii, Aleargă lin izvoarele pe vaduri,
Se leagănă cu creştetul de raze ’mpodobiţi. Şi-abia se ’ngînă codrii de arini,
Străjerii singurătăţii la hotare, Şi-aşterne noaptea umbrele pe dealuri
De veacuri pînă astăzi neclintiţi. Şi pace ’n somnoroasele grădini. —
Şi-acum cînd tac şi codrii duşi pe gîndurî,
Şi-au adormit şi luncile pe mal,
Ca din adine de vremuri depărtate
Răsună ’n noapte plînset de caval. , Comăneşteanu.