Page 2 - 1906-13-16

4

IN MUNŢI.

Uoi mun|ilor mîndrii, moşnegi cununa)! Pin culmea pleşuvă'cu creştetul alb
Cu stelele boltii albastre, Privirea mea zboară departe
In leagănul uostru de codrii şi stîncî Şi’n mintea supusă tresare aprins •
Porm toate poveştile noastre. Fiorul măririlor moarte.
Alături de şoimii cu ochii aprinşi, Un vaer amarnic se zbate ’n amurg
Pin tainica voastră dumbravă, Şi moare in zvonuri de ape,
Se ’nal(ă 'ndrăsnete ’n lumina din cer Al munjilor vaier mă zbuciumă ’n piept
Şi visele noastre de slavă. Şi-mi tremură plînsu 'n pleoape.

In voi îşi deşteaptă plînsorile ei 0 vitregă soarte cu patima ei
Frumoasa mea fără săracă Pe ’nlinsele culmi şi poiene,
Cu bra|e lipsite de-al luptei fior In vremuri pitice, iubirii de fra)i
Şi buze ursite să tacă. Ziditu-i-a graniţi viclene. . ,
La voi vine jalea-i, cînd vifor păgîn A pus miezuine şi stavil’a pus
Purcede strigarea să-î fringă, Rupindu-vă creştetu ’n două,
In cîntec o schimbă pădurea de brazi Cînd Pomrul sfăpin pe pămînt şi pe cer
Şi ’n lume-o trimite să plîngă. Pe voi v’a dat munţilor nouă!

La voi mă îndrumă ’n cărările ei Uă arde ruşinea din creştet, — ades’
Şi biata mea soartă pribeagă, Uoi aspră porniţi vijelie —
Pădurea cea vecinie lipsită de somn Şi sufletu-mî lacom vă soarbe atunci
Mi-e sfîntă şi-atîta de dragă. Năpraznica voastră mînie!
Cintarea măiastră din codrii cărunfi Pin urletul vostru sub ceriul aprins,
Pă strunelor mele povată. Pin ploaia de trăznete grele
Şi-o mîndră poveste strivită de vremi S'a naşte odată, plutind peste vremi,
Truditul meu suflet învaţă. Cintarea cîntărilor mele!
Octavian Goga.