Page 72 - 1906-13-16

330 LUCEAFÂRUL Nrul 13—16, 1906.
BOTOLnn.
— Povestire din războiul independenţei. —

Pe Botolan îl aveam soldat în escadron. Eu gaşi, în calea başbuzucilor, între mormăirile de
eram tinerel făr’ de mustaţă pe-atuncî, şi-mî neinulţămire ale sătenilor bulgari.
purta el de grijă pentru mîncare, pentru cul­ în toate rătăcirile astea necurmate şi în hăr-
care, — şi era cu credinţă adevărată. Un om ţueliie sîngeroase, Botolan avea grijă de mine
spătos, scund, cu nişte ochi verzi, plini de bu­ ca de un frate mai mic. într’o colibă pustie, într’o
nătate. casă părăsită, într’o cărăinidărie, într’o hrubă în pă-
Dintru ’ntîi mi se părea cam sărac cu duhul; niînt, ori- unde cădeam, el venia cu braţul lui de fin,
dar pe urmă am văzut eu că numai sfiaia era ori de pae, îmi înjgheba patul, ca să pot dormi
de vină pentru încurcăturile lui. Pentru dînsul, un ceas, două, mai pe moale. în opririle ace­
tîrgul şi armata fuseseră o minunăţie ca aceea la stea apoi, după această dintîî grijă, nu rare-ori
început. Toată tinereţa şi-o petrecuse la ciobă- îl zăriam sfătuindu-se cu tovarăşii şi scoţînd
nie, în pîcla munţilor, cu buciumul, cu oile. dintr’un fund de săculteţ, ori de prin halatu-
Cînd se însură, iacă şi oastea; şi mai trece un rile şelei, cîte-o bucată de slănină, ori cîte-o
an, doi, iacă şi războiul! Greu ... Avea şi-un pasere cu gitul răsucit... Mă ospăta şi mă
copil. Şi ’ntr’una se gîndia la oile lui, la ne­ privia lung cum mînînc, cu ochii lui verzi,
vastă şi la fetiţă, — şi ofta. Cîteodată îmi era plini de bunătate. Eram subţirel pe-atuncî, cu
şi milă de el, cu toate că dela o vreme, după puf pe obraz cît este pe broască, şi par’că-i
furtunile ce băntuiseră, după Griviţa, după toate, era milă de mine. Pentru toată grija asta, cu
mi se făcuse inima ca de piatră... sfială, abia îndrăznind, cerea şi el o plată.
„Ce ai, măi Botolan, de oftezi aşa? „Trăiţi, domnule sublocotenent, aşi vrea să
— Ei, ce să am, domnule sublocotenent?.. trimet scrisoare acasă... să ştie şi Mărioara
Mă gîndesc şi eQ că multe mai are de îndurat mea că încă n’arn murit aici, prin străinătăţi,
omul pe lumea asta! în ţara Turcului... Ea, săraca, zi şi noapte
— Ţi-i dor de casă şi de oî, bre? s’o fi gîndind: cînd mă ’ntorc... Poate mă
— Da, domnule sublocotenent, — şi de fetiţă, ’ntorc azi, poate mă ’ntorc mini.., Dacă vede
şi de nevastă ... Ce să fac ? dacă aşa-î, ticălos, că nici veste nu-î mai vine, socoate c’am şi
sufletul meii!...“ murit!... Vai de capul ei! Ce crezi, domnule
Şi ofta, privind intr’o parte. sublocotenent, ea-î femee singură, cu griji, cu
în rătăcirile noastre de călăreţi uşori, după necazuri... Ce poate un cap de muere? Aşa,
bătaia vîntului şi după zgomotele depărtărilor, mă gîndesc eu să-i trimet răspuns: să ştie că
nu mai aveam sălaş şi hodină ca lumea. Şelele eu îs sănătos, ş’o duc bine, ş’am să viu cît de
nu se mai luau de pe cai, oamenii se hodiniau, grabă acasă, dac’ a da Dumnezeu..."
mîncau, cu frînele trecute prin mînă şi cu ca­ într’un rînd, dupăce rămase mult pe gîndurî,
rabinele gata, alături. Unde mai pui că eram cu privirile duse, îndrăzni, cu glas încet:
cu Ruşii amestecaţi şi ofiţerii lor cei mari şi „Oare mult o să mai stăm noi prin săibă-
mîndri se uitau la schimbaşi! noştri de sus tare, tăciile astea, domnule sublocotenent?
din văzduh : nişte sălbateci cari şi-au prins caii — Dă, bre Botolan, ce să-ţi spun ? Nici eu
din ceairuri, au încălecat şi au venit la bătătie !.. nu ştiu ... Cînd s’a sfîrşi războiul!
Da’ cînd a fost cea dintîî ciocnire a noastră la — Cînd om răzbi pe Turc, domnule sublo­
podul Vidului, cînd le-am arătat că după luni cotenent ?
de înfrîngere a lor, noi am sfîrticat cele dintîî — Da, Botolane, cînd l-om răzbi...
batalioane duşmane, spulberîndu-le, — atunci, — Hei, apoi atunci tot mai avem, domnule
he-he, atunci din braţe şi din frate nu ne mai sublocotenent, că Turcu-i tare, ce crezi? Zicea
scotiau, din dragoste şi băutură... Puţine zile şi tătuca, şi bunicu’, că un Turc răpune şi doi,
de dragoste însă, căci şi după aceia tot noi fă­ şi trei de-aî noştri... Da’ a da Dumnezeu şi
ceam linia cea mai înaintată, sub plumbiî uci­ tot noi om dovedi...