Page 74 - 1906-13-16

332 LUCEAFĂRUL Nrul 13-16, 1906.

inînt, domnule sublocotenent, ra vai de lume... legătură, care n’aveau nimic omenesc. Şi jocul
Nu ştiu de te-î putea hodini! umbrelor dintru ’ntîî grabnic, acum se domo­
— Punem un braţ de fin, şopti Mitru Bo- lise : părea o mină care se întinde şi se retrage,
tolan, şi eu mă culc colea, lingă perete, marginea rotundă a unui cap care sta în cad­
afară... rul cercevelelor o clipă, un tremur nedesluşit,
— Bine, puneţi un braţ de fin, şoptii eu; o pată neagră apoi. încordat, cu gura căscată,
de-abia îmi simt trupul, de ostenit ce sînt. asudat şi ’nfiorat rece, nu mă puteam clinti din
Aşa... Da’ băgaţi de seamă, mâi băeţî, pur- locu-mî. Un zgomot mai desluşit, surd, mă cu­
taţi-vă, mă, ca totdeauna... La o nevoe, ca tremură, umbrele se şterseră de pe perete,
fugerul, şi să daţi cu toată nădejdea... pata cenuşie rămase goală, ca taina unui
— Las’ pe noi, domnule sublocotenent,!.. “ ochiu orb.
şopti Mitru. Eu tot aşteptam, cu trupu ’ndurerat de încor­
Cîmpiile, cetatea pieriseră în întunerec, în­ dare. Cineva tuşi afară, lingă perete, — şi far­
cremenite în tăcere ; prin răcoarea aspră a nopţii mecul deodată se risipi.
nici o fîlfîire de vînt nu adia. Numai un foc de „Tu eşti, Mitrule ? strigai tare, şi mă întorseî
puşcă se auzi departe, slab, singuratec, trist. spre fereastră.
Paşii oamenilor pe lingă pereţii casei, afară, — Da, domnule sublocotenent, noi sîntem ...
conteniră, şoaptele amuţiră; rămăsei singur, — Ce este? nu dormi?
zdrobit de oboseală, intre pereţii goi, reci şi — Nu, domnule sublocotenent... De-acu tre-
afumaţi, pe patul de pămînt, de-asupra maldărului bue să deştept pe domnii’ sergent... Văd că
de fin. Un timp fiorul, glasul tăcerii îmi ţîrîi cei din marginea luncii nu mai mişcă... Mise
în urechi; apoi somn de plumb mă copileşi. pare că le-au făcut felul ăştia...“
îmbrăcat cum eram, zvîcnii în sus şi mă
într’un tîrziu, poate după două, poate după aşezai în capul oaselor, la marginea patului
trei ceasuri, deodată tresărit şi mă deşteptai, de pămînt. Afară, prin întunerec, porni mişcare
pe jumătate ameţit: simţisem prin somn, în domoală. Mă ridicai, făcui doi paşi şi deschi­
urechi, un bubuit greu, afară, sub pereţi. Ne­ sei uşa.
mişcat rămăsei sub manta, cu faţa la perete. „Ce-a fost, Mitrule?..."
Mă gîndiam, cercînd a mă dezmeteci: Ce să Botolan îmi răsări înainte prin întunecime,
fie?.. Vuetul s’a auzit de partea cealaltă, între înspre şopron se auzia glasul înăbuşit al ser­
uşă şi fereastră par’că... Era linişte grea în gentului.
juru-mî, nimic nu pătrundea de-afarâ. Dar tot „Asta a fost, domnule sublocotenent, răs­
nemişcat stain, cu urechea aţintită. Poate s’a punse soldatul, că au venit vre-o trei păgînî
întors afară, sub perete, în somn, Botolan ... pînă aici... Mă mir cum au putut trece, cum
El zicea că se culcă afară, aproape de mine... s’au strecurat pînă ’ntr’acoace... Voiau să intre
Dar deodată inima se izbi dureros în coşul în bordeiu pe semne ...
pieptului. încremenit, asudat rece, rămăsei cu — In bordeiu la mine?
ochii zgîiţi în pata de lumină cenuşie pe care — Da, domnule sublocotenent!
o făcea lîrigă mine, drept de-asupră-ini, la o — Ei, şi ce-a fost? Ăsta era zgomotul pe
palmă depărtare de ochi, singura fereastră din care l-am auzit?... A fost ceva în dreptul fe­
peretele dela spate. In pata aceia, câ’ntr’o ful­ restrei ... S’au dus ?
gerare, zărisem o mişcare de umbre. — Nu, domnule sublocotenent, i-am prins
Toată fiinţa, în lăuntru, îmi tresărise, dar din eu şi i-am omorît...“
locu-mî nu mă putusem clinti. Ca într’un fel Un fior uşor mi se strecură prin piept. Bo­
de farmec încremeniam, simţiam cum încreme­ tolan mă privia liniştit şi blînd prin întunerec.
nesc, şi aşteptam. — Nicî-un zgomot nu se Făcui doî paşi. In umbra ca păcura a peretelui,
simţia, doar ceva ca ’n vis, în răstimpuri scurte, spre şopron, trei momii negre zăceau întinse la
ca strecurarea vîntului în cercevele, ori clătirea pămînt, alături.
unei ramuri, dar aşa de slab, în tresăriri fără „I-am zărit cum veniau cîte unul, şi i-am