Page 80 - 1906-13-16

338 LUCEAFĂRUL Nrul 13-16, 1906.
Bărbatul ei, popa Marcu, era din satul vecin. Dum­ crescuse cu aceia cari se îndoiau de spinare opintin-
nezeii ştie cum i-a venit lui să se facă popă, că nu era du-se la robotă. Aceia par’că nici nu băgau de seamă
el făcut aşa pentru preoţie. A trăit mult ca fecior de adîncimea prăpastie! unde căzuseră
sat, îşi ciuta doinele dureroase, bătea uliţele chiuind de Nu ştia, dar simţia că se înalţă peste toţi feciorii de
dragul seninului şi al răcorii din văzduh; îşi arunca pă­ seama lui, îi întrece cu înălţimea gînduluî şi cu dorin­
lăria rotundă să se poleiască în poleiţi de lună. îi cîntafl, ţele avîntate ale inimii. în nopţile senine, cînd fetele,
ii frămetati adine pădurile mari de brazi. Glasurile şop­ cu obrajii fragezi ca de domnişoară, răsuciau firul
moale de lină, şezind pe brazii tăvăliţi lingă vr’o por­
tite veniaii ca din altarul întunecat al unei biserici de­
părtate, mari şi pline de umbre. tiţă, se opăcia pe acolo şi vr’un moş ce nu putea să
doarmă. Şi cum stelele seînteiau aprinse in albastrul în­
De multe ori se opria în puterea nopţii şi asculta
freamătul acesta neînţeles, care par’că-ţi răscoleşte afund tunecat, şi pădurile de brazi fremătau prelung, se deş­
în suflet, nu te zgudue ci te ’nfioară, şi fiorul acesta teptau amintiri vii în inimile bătrîne, şi glasuri înăsprite
povestiau fapte mari ce se petrecuseră odată aici în
nu trece grabnic, ci ţine îndelung şi-ţi încreţeşte fruntea
ca să te gîndeşti la ceva. Asculta ceasuri întregi şi nu munţi, povestiau of tind cu jale.
Ceilalţi feciori ascultau ei, dar tot mai tare le sta
ştia ce să creadă. Dar ziua următoare să fi fost aşa de
senin ca aripile de matasă albastră ale îngerilor, lui i gîndul la fetele bălane. Dar Marcu se încălzia, ochii i
se părea nespus de trist şi s’ar fi virît bucuros într’o se umpleaă de străluciri tăicioase şi dupăce mergea
peşteră, să stee ziua întreagă în bîrlog ca ursul. acasă, se zvîrcolia pe aşternutul de fin, gemea şi nu
putea să adoarmă. Se întuneca tot mai tare la faţă şi
Tatăl său Precupaş era diac la bisericuţa de lemn din la vorbă, de nu mai credea Precupaş în puterea mo­
sat, şi ca om priceput în lucrurile sfinte, în molitve,
litvelor, ci aşa dacă i s’ar face vr’un maslu.
dădu cu socoteala că băiatul său poate să fie ispitit de Marcu ştia să citiască. în toate cărţile din biserică
iele de stă aşa cu nopţile de cap pe afară. Aştepta, ii alergau ochii pe şire, de-aî fi gîndit că din veacul
fără să-l prindă un păingeniş de somn măcar, pînă ce veacului tot diecel a fost.
se întorcea Marcu acasă, îşi opria aproape răsuflarea, într’o căzanie veche, aruncată după un scaun in altar,
să nu crează băiatul că el nu doarme, şi dupăce băga Marcu află odată o cărticică de vr’o treizeci de fol,
de seamă că acesta răsufla regul it, se ridica în capul scrisă nu cu tiparul ci cu mîna. Descălcirea scrisorii a
oaselor de pe scindările de brad ale patului, lua de pe mers cu greu, dar tot a mers. Mai ales că după ce-a
poliţă o carte cu păreţi de lemn mîncat de cari, şi se citit cele dintîi zece şire, ar fi urmat cu buchizirea să
apropia sfios de patul ficiorului său. Ştia de rost mo­
fi ştiut bine că la tot şirul stă o zi. Aflase el acolo
litva „pentru cel ce nu poate să doarmă 11 şi o măcina
ceva, ce părea că simte de mult în adîncul sufletului.
într’un şopot molcom.
Dintîi se îmbujoră la faţă ca o fată mare pe care un
Marcu însă, cum nu era ispitit de nici un duh ne­ străin ar fi văzut-o cînd o săruta drăguţul, apoi păli
curat, ofta ad nc prin somn şi nu se liniştia. Iar diacul, tot mai tare, caşi cînd i s’ar găta răsuflarea.
bătrînul, gîndia aşa: dacă nu-i putere de popă, nu-î şi Mai o jumătate de an nu s’a deslipit de cărticica
pace! Fără patrafir, numai din carte, nu plăteşte nimic. aceea Şi cînd sara se plimba singur, fără dor de în-
Şi patrafir nu poţi purta, dacă nu-ţi dă Vlădica darul. tîlnire cu feciori şi cu fete, i se părea că de pe munţii
Doamne, cit e de scump darul acesta! Numai cît nu-l bătrînî, lăcaşul strămoşilor săi, îl niîngăie nişte adieri
poate lua ori şi cine. Cit ar fi de bine să-l iee feciorul uşoare, calde de vînt, ca răsufletul unui om uşurat de
lui, Marcu! Doamne, cît s’a gîndit el la clipa cea mai o povară.
fericită din viaţa lui, cînd Marcu ar citi Evanghelia din în capul Iul, fără învăţătură, fără cunoştinţl mari de
uşa bisericei. lume, se închiegau nişte judecăţi nespus de limpezi, şi
Dar nu ştia nici Precupaş de ce, cind il vedea pe judecăţile acestea craii chiar dorinţele isvorite din adin-
Marcu aşa dus pe gînduri, aşa supt la faţă, par’că nu
cuteza să-î spună o vorbă legănată. I se părea că n’are
nici un drept să-î zică ceva, se simţia mai mic decît el
cînd îl privia cu ochii aceia negrii, plini de foc şi de
durere.
Diaconul Precupaş nu prea băga de samă de unde-î
vine neliniştea aceea a băiatului, dar mamă-sa, cu ochii
ageri, neliniştiţi ca o şopîrlă, ispitia toate cărările băia­
tului fără ca acesta să ştie ceva. Vedea cum el se în-
duioşază pină la lacrimi, cînd privirile i se aţintiafl asu­
pra muncitorilor ce veniau îndobitociţi de munca din
breazda stăpînulut străin, dintr’al patrălea sat. Aci acasă
n’aveau părnînt să-l scurme, că erau numai dealurile
stîncoase, numai cetină întunecată se înălţa în văzduhul
limpede. Nu putea să-şî deie seama, de unde moşte­
nise el, Marcu, un suflet aşa de simţitor, căci doar’ Prinţli Carol şi Nicolae şi principesele Elisabeta şi Maria.