Page 82 - 1906-13-16

340 LUCEAFĂRUL Nru! 13-16, 1906
călduţă mişca încet firele de iarbă de pe cîmp şi-î răs­ mari, că gem viaturile ce îndoaie pădurile bătrîne, şi
fira uşor pletele răsleţe. că printre brazi înalţi aleargă ceva. Nu ştie ce, dar pare
Totuşi mal mult de-un an n’a fost chip să stea, căci că rămîne în urmă ca o coroană de craiu. Craiul, după
diacul Precupaş era bolnav de moarte şi nu putea muri care aşteptase el atîta vreme să vie, i se părea că iarăşi
pînă nu-şî vedea feciorul popă. e răpit, e dus departe undeva.
Marcu merse în grabă acasă şi se însurâ aşa pe ne- Gîndurile acestea însă le putea el ţinea şi în frîfl, şi
gîndite, numai să se poată întoarce la vlădicie să iee atunci nu ştia mai mult decît ceea ce ştiau şi alţii: că
darul, ca să nu se chinue atîta bătrinul-său tată. nimic, nimic nu se ’mplineşte din tot ce au visat odată
După cea dinţii slujbă a lui Marcu diacul Precupaş cei ce se treziră la viaţă.
înălbi din ochii şi fu dus pe veci din lumea asta. Şi Marcu ştia ceva mai mult decît aceştia: că nu se
Locul unde să preoţiască n’a fost satul lui, unde era împlineşte dorinţa lui cea mai mare, aşa cum i-a rămas
popă, ci a nevestei, unde din pomenirea oamenilor nu­ în sufletul lui nemeşteşugit şi curat din învălmăşala în­
mai tot din lună în lună venia cîte un preot din satele văţăturilor de odată: să vadă el un craiu de al nostru.
vecine să slujască. Şi gîndul acesta era un gînd bolnav pentru săracul
Aci, în satul acela, răsfirat pe la poalele pădurilor de părintele Marcu. ll chinuia mai mult decît orice doruri
brad, l-au apucat pe popa Marcu vremile de răsmiriţâ. înăbuşite gîndul că el nu ar mai fi om, dacă nu l-ar
Cînd i-a venit cea dinţii ştafetă, un cleric care-î spuse legăna nădejdea că şi-l va vedea împlinit.
de adunarea cea mare românească, popa Marcu îl os­ Nădejdea care-l ţinea era legată de omul acela care-şi
păta bine şi-î dădu cal odihnit să meargă mai departe, jertfise viaţa pentru o ţintă cum nu se poate mai sfîntă.
iar el rămase adîncit în gîndurî. Putea să vie acum Şi Marcu citia prin gazete că omul acesta, de care-I
craiul acela pe care i se tot părea lui că-l vede, dar era mai drag ca de orice în lumea asta, bate drumu­
se putea să fie iarăşi numai o închipuire a lui. El nu rile fără de nici o izbîndă.
avea încredere în dascăli, în oamenii învăţaţi, in puterea Dar popa Marcu era şi creştin. Şi cum era şi preot
celor tineri. Din vălmăşagul celor ce auzise în sufletul nădăjduia că totuşi trebuie să se schimbe bătaia vîn-
lui rămăse chipul unui craiu ce va veni. Singur el ar tului, căci doar el ştie ce au făcut şi de ce-s vrednici
putea să facă ceva, altul nu. Ăsta ar fi visul vieţii lui, oamenii aceştia, la cari să nu Ie dee Dumnezeu atîta
să vadă odată un craiu de-al nostru. Pînă cînd nu se cît pot răbda. Se ţinea creştin tare popa Marcu şi nu-1
va arăta acela, Marcu simţia că nu se va face nimic, lăsa nădejdea.
mai ales că el nu va face nimic. Nu ştie de ce să s’apuce
ori cit de mult l-ar sfătui alţii. Dar dacă ar veni odată Se schimbă multe în lumea asta, căci unii oameni
acela, atunci i s’ar deslega par’că deodată şi gîndul şi uită, alţii umblă după negoţuri, şi se încrucişază ca iţele
mînile. cu tot felul de lume, se nasc neînţelegeri pentru cutare
De-aceea el şi-a părăsit şi satul, şi nevasta, şi fata, sau cutare lucru, şi cei mai mulţi îşi văd de trebile lor,
atunci cînd se ivi craiul. Satul era scutit de stîncî şi de izbînd în ori cine li s’ar pune în cale.
păduri. Aci nu se putea face nici o pagubă, căci de-ar Oamenii aceştia ţi se par de multe ori nişte dobi­
fi venit străini, n’ar fi putut să jefuiască decît biserica, toace lacome şi împungătoare.
Chiar în ea ar fi aflat numai un potir de sticlă şi icoane Avea şi Marcu grijile şi necazurile lui, dar nu era
cu sfinţi strimbî ia gură şi ia picioare, şi cu degete slova din foi cît de puţină şi cît de rar ar fi venit, spu-
la mină ca ghiarele de paseri. — Cu femeia a trăit el nînd ceva de soarta celui de care era aşa de legat, pe
bine, dar nu-I prea purta grija. Fata Zamfira ii zăcea care să nu o fi citit cu inima zvîcnind, cu ochii umeziţi.
mai mult la inimă. DarZamfira-î o copilă încă, n’o paşte Veniaiî însă rar înştiinţări de acestea, se scria despre
nici o primejdie. altele acum, şi părea că anume se lasă toate uitării.
Cît a fost el de nepriceput, de tîrziu la judecată, aşa Trecură anii după anii şi nădejdea nu murise încă
se schimbă de tare, îndată ce simţi că este cineva care în sufletul lui Marcu. într’o primăvară mergea popa la
dă poruncă, care stăpîneşte. oraş să mai aducă pentru casă cîte ceva. Era o zi mîn-
De vremea cît a stat în tabere decîteori îşi aducea dră şi caldă, de asuda părintele în iţariî albi de lină.
aminte, mai tîrziă, i se umplea sufletul de lumină. Ca Era voinic şi acum, ici-colo cîte-un fir de păr cărunt se
înţîşniri de apă limpede ce împroaşcă la soare, ca în acăţase prin barbă şi prin plete. Mergea călare, — un
raze nenumărate de suliţî de foc vedea atacurile puş­ căluţ de munte, ce schimba repede din picioarele agere.
caşilor de pe crestele de stîncî ale dealurilor, îi lua ve­ Pînă la tîrg e o cale bună, ai ce merge, dar cînd nu­
derea fulgerul lăncilor lucii, îi creşteau în auz uralele meri peste patruzeci şi cinci de ani, ajungi curînd, căci
de învingere ale voinicilor, înaintea ochilor lui încre- ai la ce te gîndi. Şi părintele Marcu se gîndia la multe,
menia chipul craiului, - şi inima începea atunci să-î că prin multe a trecut. Dacă ar fi ştiut că i se îm­
bată cu putere in piept, ochii i se înflăcărau şi plîngeafi plineşte dorinţa, care nu i se urnia din suflet — ar fi
lacrimi ferbinţi,... domoale. murit în tihnă, zicînd: lupta mi-am luptat-o, cursul l-am
Insă amintirea vremilor acestora venia cu atit mai rar, plinit. — Fata se va mărita ea, de asta n’avea mare
cu cît mai des îl muncia un ghid îngheţat, — ca o ve­ grije.
denie grozavă. — Gîndul acesta îi veni întîî ca o în­ In tîrg, doamne, ce învălmăşală! Ce de lume tînără, cu
chipuire. I se părea de multe ori că se pornesc furtuni haine înflorite. Ei fac piaţa să unduleze de capete. Că