Page 92 - 1906-13-16

350 LUCEAFĂRUL Nrul 13-16, 1906.
fund, casa. Scara de piatră largă, cu cinci trepte. ia de acolo. A auzit un zgomot. Fuge.
D’abia acuma vede că sînt cinci. Le-a coborît Nu era nimeni.
şi le-a urcat de atîtea ori o viaţă întreagă, şi Trece în salon ; deschide geamul, se reazămă
n’a ştiut niciodată cîte sînt. Uşa dela intrare pe braţe şi se uită în strada tăcută. E încă nor
— cu geamuri colorate — cum se făcea pe peste tot. Dar un nor mai luminos, mai rar,
vremuri: triunghiuri îmbinate, roşii cu verzi, mai argintiu : o zi de Iunie, cu aerul încropit,
cu albastre, cu portocalii. Doamne, cine-o fi ca o bae bună.
spart unul ? De sigur, slujnica. Ce ticăloasă ! Respiră mai mulţumită. Şi-a gonit o parte din
Dar burlanul dinspre stradă, pentru-ce s’o fi gînduri. Dar altele o fură pe nesimţite : Acum
strîmbat? Adică n’o fi fost el strfmb dela început? nu Ie vine mai nimeni. Din cînd în cînd, cîte-o
Drept vorbind, nici nu ţine în minte bine să-l cucoană bătrînă, de prin vecini, — Dumineca
fi văzut în ochi mai ’nainte... nici pe el, nici după biserică — se abate pela ei, pentru cafea.
alte burlane. Acum îi vine în gînd să le nu­ Le place la mulţi cafeaua lor cu caimac, făcută
mere : Cîte burlane sînt ? Şase. Ce minune! pe ’ndelete, Ia spirt. Ce să mai cate la ei lu­
Au fost la casă şase burlane de tinichea roşie mea ? Toate au un sfîrşit. Acum sînt doi bă­
şi ea să nu le ştie ? ... Ochii îi gată, apoi, spre trînî uitaţi. Şi ce frumoşi au fost odată ! Mai
copaci. La poartă, doi paltini mari păzesc in­ cu seamă ea ! Nimic nu le-a lipsit: Avere,
trarea. Ce falnici! Toată lumea se minunează nume, faeton, mătăsuri. Rîvnia oraşul. Fără
de ei. Cîţi cerşetori, pe arşiţa lui Iulie, n’aîi îndoială, copiii n'au apucat aşa vremuri. Ei ce
poposit acolo, la umbra lor, la răcoare, împăr­ vrei ? Azi s’afl îmulţit avocaţii. Răsar ca ciu­
ţind cojile şi oasele căpătate cu cîiniî vecinilor! percile ... Ginerele, bietul băiat! Altfel e bun,
Cîte păsărele nu-şî aveau cuibul în cei doi pal­ încolo !...
tini bătrînî, dela care şi-a luat rămas bun, ca Cîte-odată, o apucă ceasul mesei tot pe gîn­
dela doi fraţi ? Lingă tulpina lor scorojită stă­ duri. Şi el întîrzie adesea la club. Asta n’o fă­
tuse de atîtea ori de vorbă cu logodnicul cea niciodată, cînd erau dincolo, în casa lor.
— odinioară — cînd, la plecare, îl conduceau De cîteori, seara, trompetele îndepărtate ale
cu toţii pînă la poartă. Şi, cînd icoana aceasta cazărmilor nu şi-au amestecat plînsul stingerii
din trecut îi străbate gîndul, ea închide ochii înfrămîntarea gîndurilor ei. Ar sta acolo, la geam,
şi o goneşte clipind. Vezi că, nu departe de zi şi noapte. Casa e prea mică; o îneacă.
cei doi paltini, vine mai încoace gardul grădi­ Fiecare clipă îi fură din obraz petale din
nii, şi apoi şi mai încoace, chioşcul umbrit de bujorul sănătăţii, îi albeşte părul, pe care şi-l
zorele. Amintirea paltinilor s’a legat deodată piaptănă din ce în ce cu tîmplele maî îngrijite,
strîns cu amintirea chioşcului. E ceva mai nouă cu cărarea, maî dreaptă la mijloc. Ba încă, dela
cea din urmă, cu cîţiva ani mai nouă... Şi o vreme, şi-a scos rochile din tinereţe, pline
acum, închide ochii de-a-binelea şi-î strînge, de dantele, şi le poartă prin casă. Cunoscuţii
şi-î e ruşine şi-î vine să rîză ca o fetiţă de văd schimbarea ei, o găsesc mai albă la faţă,
trei ani. .. Dacă ar avea o oglindă, ar vedea, maî frumoasă, maî întinerită, şi-şi zic în treacăt:
de sigur, cum s’a aprins la faţă... „Cum se cunoaşte că e fericită, că a scăpat
Ochiul acela de geam e împăenjenit de o de grije!“
plasă de sîrmă prea deasă. O să dea ordin s’o F. A. Basarabescu.