Page 12 - 1906-17-18
P. 12

370                        LUCEAFĂRUL               Nrui 17-18, 1906.
                                             de  un  chip  sfînt  să-l  rogi  de  ceva.  Cuvintele
                                             acelea  îî  trăiau  totdeauna  în  suflet,  ci  nu  voiau
                                             să  iasă,  decât  de  tot  rar.  Şi  cînd  nu  avea  cuvinte
                                             de  acestea,  îî  era  greu  de  sine  însuşi,  şi  nu
                                             maî putea să spună nimic bine.
                                               Dar  acum,  ş’acum  icoana  el  îî  tremură  în
                                             minte,  îî  fuge  pe  din  naintea  ochilor  închişi,
                                             abia  o  vede  şi  dispare  iar.  Acum  ar  putea  să-î
                                             spună atît de multe.
                                               Numai  cît  acum  e  tîrziit.  Casa  ’ntreagă  e  un
                                             mormînt,  afară  e  iad,  Gheorghe  e  singur,  şi
                                             Veturia cine ştie maî vine.
                                                             *
                                               După  multă  zvîrcolire  aţipi.  Ceasornicul  nu­
                                             măra  maî  departe  clipele,  afară  picuri!  mari
                                             izbeau  mereu  în  geamuri  Un  greer  ţirăe  în
                                             perete, ţinind de urît ceasornicului.
                                               Deodată  Gheorghe  tresare,  se  scoală  încet  din
                                             pat  şi  ascultă.  Respiră  cineva  în  patul  vecin.
                                             O,  da,  căcî  cunoaşte  el  bine  respirarea  aceea,
                                             par’că  şi  bătăile  inimii  i-le  aude.  Un  zimbet  de
                                             adîncă  fericire,  şi  simte  o  mare  căldură  la  inimă.
                                             Să-î  mîngăe  odată  părul  negru,  apoi  să  vegheze
                                             toată  noaptea  să  doarmă  bine  drăguţa,  să  nu-î
                                             fie frică in intunerecul acesta.
                    Axente Sever pe catafalc.  Dar  în  clipa  următoare  încremeni.  Patul  nici
                                             nu era aşternut, nu-î nime, niine, nime.
            pe  faţă,  aşa,  că  Veturia  să  nu  fi  suferit  nimic   Nu-î  nime  aci,  dar  la  fereastră  bate  cineva.
            nimic  din  partea  lui.  Cîteodată  ar  fi  dorit  s’o   Hotărît  e  acolo,  în  potopul  de  ploae,  în  întu-
            desluşâscă  de  nepotrivirea  unei  purtări,  unei   nerecul  acela.  Şi-î  frig,  bate  săraca  tare,  decînd
            fapte,  dar  atunci  el  se  supăra  de  moarte,  credea   tot bate, îngheaţă acolo şi el n’a auzit.
            că  Gheorghe-i  neîndestulit  cu  dînsa,  şi  ar  fi   îngrozit  deschide  repede  fereastra:  »Turio!
            vrut  să  moară  aci  sub  ochii  lui.  De  cîteorî  a   Turio  dragă!«  Dar  numai  picuri!  ploii  se  auziaîi,
            trebuit  el  să  o  împace!  Doamne,  ce  împăcare!   căzînd reci şi grei.
            Abia  acum  —  cînd  Veturia-i  departe  —  vede   »Turio  dragă,  vină  c’am  deschis.  Ce  crezi  tu,
            el  bine  ce  cuvinte  sarbede  îi  spunea,  ce  seacă   am deschis, vino în grabă că ţi-e frig.«
            era  vorba  lui  atunci.  O  ciudă  mare  şi  o  adîncă   Nu  vrea  să  vină,  iar  e  supărată,  iată  în  haina  eî
            părere  de  rău  îl  cuprindea,  cînd  se  gîndea  la   lungă  a  trecut  grabnic  pela  fereastră  şi  s’a  perdut
            mîngăerile  lui  Ciudă-Î  era  şi  atunci  pc  sine  că  în  noapte.  Gheorghe  aprinde  repede  lumina.
            nu  poate  fi  altfel.  Ar  fi  voit  ca  din  cuvintele  Iul   Izbeşte  uşa,  dar  cînd  să  ese  din  bucătărie  nu
            să  se  desprindă  o  boare  lină,  plină  de  miros  de   poate.  Smînceşte  puternic  de  uşe  pe  cînd  ser­
            flori  tinere,  şi  el  deslega  un  vînt  de  ghiaţă,  care   vitoarea se scoală îngrozită.
            lovia  cu  aripile  aspre  faţa  pe  care  ar  fi  voit  s’o   »De  ce  încuî  uşa  tu,  şi  nicî  nu  spui  că
            miîngăie.  Dar  nu  era  de  vină!  Să  fi  putut  el  să-î   o încuî?
            spună  atunci  ce  are  pe  suflet  cum  ar  putea  acum   — Păî în toată Sara o îneuem. Nu ştii D-ta?
            că-î departe, ar fi fost altceva.  —  Bine,  s’o  ’ncui,  dar  nu  cînd  doamna  e
             Şi  maî  era  ceva:  Gheorghe  simţia  că  nu  i-se   afară, s’o încuî afară. Auzit-aî ?«
            cade^să  se  apropie  de  ea  decît  cu  vorbe  fru­  Servitoarea-1 privi speriată.
            moase,  dulci,  curate,  —  aşa  cum  te-aî  apropia  *Că  Doamna...  doar  ştii  D-ta  e  dusă  de
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17