Page 12 - 1906-17-18
P. 12
370 LUCEAFĂRUL Nrui 17-18, 1906.
de un chip sfînt să-l rogi de ceva. Cuvintele
acelea îî trăiau totdeauna în suflet, ci nu voiau
să iasă, decât de tot rar. Şi cînd nu avea cuvinte
de acestea, îî era greu de sine însuşi, şi nu
maî putea să spună nimic bine.
Dar acum, ş’acum icoana el îî tremură în
minte, îî fuge pe din naintea ochilor închişi,
abia o vede şi dispare iar. Acum ar putea să-î
spună atît de multe.
Numai cît acum e tîrziit. Casa ’ntreagă e un
mormînt, afară e iad, Gheorghe e singur, şi
Veturia cine ştie maî vine.
*
După multă zvîrcolire aţipi. Ceasornicul nu
măra maî departe clipele, afară picuri! mari
izbeau mereu în geamuri Un greer ţirăe în
perete, ţinind de urît ceasornicului.
Deodată Gheorghe tresare, se scoală încet din
pat şi ascultă. Respiră cineva în patul vecin.
O, da, căcî cunoaşte el bine respirarea aceea,
par’că şi bătăile inimii i-le aude. Un zimbet de
adîncă fericire, şi simte o mare căldură la inimă.
Să-î mîngăe odată părul negru, apoi să vegheze
toată noaptea să doarmă bine drăguţa, să nu-î
fie frică in intunerecul acesta.
Axente Sever pe catafalc. Dar în clipa următoare încremeni. Patul nici
nu era aşternut, nu-î nime, niine, nime.
pe faţă, aşa, că Veturia să nu fi suferit nimic Nu-î nime aci, dar la fereastră bate cineva.
nimic din partea lui. Cîteodată ar fi dorit s’o Hotărît e acolo, în potopul de ploae, în întu-
desluşâscă de nepotrivirea unei purtări, unei nerecul acela. Şi-î frig, bate săraca tare, decînd
fapte, dar atunci el se supăra de moarte, credea tot bate, îngheaţă acolo şi el n’a auzit.
că Gheorghe-i neîndestulit cu dînsa, şi ar fi îngrozit deschide repede fereastra: »Turio!
vrut să moară aci sub ochii lui. De cîteorî a Turio dragă!« Dar numai picuri! ploii se auziaîi,
trebuit el să o împace! Doamne, ce împăcare! căzînd reci şi grei.
Abia acum — cînd Veturia-i departe — vede »Turio dragă, vină c’am deschis. Ce crezi tu,
el bine ce cuvinte sarbede îi spunea, ce seacă am deschis, vino în grabă că ţi-e frig.«
era vorba lui atunci. O ciudă mare şi o adîncă Nu vrea să vină, iar e supărată, iată în haina eî
părere de rău îl cuprindea, cînd se gîndea la lungă a trecut grabnic pela fereastră şi s’a perdut
mîngăerile lui Ciudă-Î era şi atunci pc sine că în noapte. Gheorghe aprinde repede lumina.
nu poate fi altfel. Ar fi voit ca din cuvintele Iul Izbeşte uşa, dar cînd să ese din bucătărie nu
să se desprindă o boare lină, plină de miros de poate. Smînceşte puternic de uşe pe cînd ser
flori tinere, şi el deslega un vînt de ghiaţă, care vitoarea se scoală îngrozită.
lovia cu aripile aspre faţa pe care ar fi voit s’o »De ce încuî uşa tu, şi nicî nu spui că
miîngăie. Dar nu era de vină! Să fi putut el să-î o încuî?
spună atunci ce are pe suflet cum ar putea acum — Păî în toată Sara o îneuem. Nu ştii D-ta?
că-î departe, ar fi fost altceva. — Bine, s’o ’ncui, dar nu cînd doamna e
Şi maî era ceva: Gheorghe simţia că nu i-se afară, s’o încuî afară. Auzit-aî ?«
cade^să se apropie de ea decît cu vorbe fru Servitoarea-1 privi speriată.
moase, dulci, curate, — aşa cum te-aî apropia *Că Doamna... doar ştii D-ta e dusă de