Page 13 - 1906-17-18

Nrul 17-18, 1906 LUCEAFĂRUL 371
ieri. A mers acasă şi ştii D-ta bine că nu vine se depărta tot maî tare, şi că nu-I poate spune
cnrînd.« cele din urmă cuvinte, sudorile ii îmbrobodară
Gheorghe rămase un restimp fără să clipească fruntea de desnădăjduire. Atuncî îşî aduse
din ocliî. — Fără să mai zică ceva merse iarăşi aminte, că în copilăria lui, cînd sta ceasuri
în casă. La lumină chipul Maicii Domnului părea întregi şi privia în undele rîu lui, făcea adese
că-î zice: »Ci nu înebuni de tot, Gheorghe, că luntriţo mici de hîrtie. şi le lăsa să plutească
nu o moartă, e numai dusă«. pe apă. Amintirea aceasta îl însenină. Se apucă
In pat, cu capul vîrît sub plaponm, Gheorghe grabnic de scris şi scrie-scrie-serie pînă ce umple
are vedenii urîte de cari se îngrozeşte, i-se părea atîtea coaie de putea face o carte. A început
că servitoarea şi-a pierdut mintea, a luat un cu scrisul acolo: unde-a cunoscut-o, şi sfîrşia
cuţit lung-lung, şi vrea să-l ucidă. Dar el îi cu moartea eî.
zmînceşte cuţitul din mină, şi atunci ea cade ca O viaţă întreagă scrisese, aşa pînă aî număra
trăsnită într’o prăpastie adîncă-adîncă. Fireşte la zece. El credea că numai eîteva cuvinte are
c’a înnebunit servitoarea, altfel n’ar fi putut să încă să-î spună ca să-le ducă cu ea pe eeealaltă
spună, că doamna va veni. Trebuia să ştie şi lume, şi acum vedea că trebue să-î ducă întreaga
ea, că Veturia a murit şi nu mai vine. lui viaţă. A scris el a scris, dar cînd a ajuns
In vis o văzu îmbrăcată în haină albă, şi părea la cel din urmă rămas bun, plînsul îl înecă,
că are două aripioare curate ca de zăpadă proas­ şi ar fi vrut să moară şi el, orî să se înnece
pătă, Părea că-î într’o luntriţă uşoara pe un rîu în rîul acela.
limpede ca oglinda. El sta la ţerm şi o chiema »Turio dragă, acum tu te ducî! Şi rămîn eu,
să se apropie. Ea ar fi venit, dar cineva împingea pentru-ce rămîn eu? Turio dragă, tu morî acum,
luntrea mereu pe apă încolo. începu atunci şi pe mine nu mă maî vezi, şi eu pe tine nu
să-î vorbească de unde era, dar glasul lui n’avea te mai văd. Vezi că de mine nu s’a apropiat
răsunet, nici el nu şi-l auzia. Şi cînd vedea că nimeni cu atîta dragoste ca tine! Yezî tu, că

Imnormmtarea luî Axente Sever: Convoiul.