Page 15 - 1906-17-18

N'rul 17—18, 1900. LUCEAFĂRUL 378
tot răul e numai aieî[ uşor se dedă Turia cu în privirile el curate, şi cele dintăî cuvinte sim­
dînsul. Ce ştii, încă poate îl avea şi mal drag. ţite, din inimă, şi le spuseră în clipele acelea. —
Doamne, numai de-ar veni curînd acasă. E dusă Veturia se mira că omul eî, atât de întunecat
de trei veacuri par’că. Ce va face pe-acolo pe altădată, poate vorbi astfel, el, care altădată era
unde s’a dus? Ia, va sta şi se va gîndi la el. aşa de sărac in desmierdări. Şi biata eî inimă,
Alta ce să facă? O ba nu, cu mînile ’n sîn nu bolnavă de atîta aşteptare ce-î părea zadarnică,
stă Turia. A dus să facă o cusătură frumoasă. începu să bată deodată tare, ca la un copil speriat.
Va coase şi se va gîndi la el. Pină odată. Dacă Obrajii i-se îmbujorară, ochii i-se umeziră, şi ar fi
soseşte »odată«, porneşte iar înapoi, şi vine voit să nu se mai sfirşască drumul acesta. Acum
par’că o simte el de-acuma cum vine. Numai era convinsă pentru întăia oară, că Gheorghe
de ar aduce-o Dumnezeu în pace. o iubeşte! Nu-î va păsa de aci încolo, oricum
Dar pînă atunci încă în astă sară trebue să-î va ti el. A găsit azi diamantul, după care a
scrie o scrisoare. Şi aşa mîne poate durrni. In căutat atîta timp, va privi — singură — la stră­
vacanţele Paştilor are şi un profesor dreptul să lucirile Iul, cînd Gheorghe va fi dus la şcoală,
doarmă pînă la opt. Apoi mîne va ieşi să facă ori tristeţa-1 va cuprinde iarăşi.
o preumblare, ştii o preumblare împărătească. »Azî stal mult?«
Căzuse Paştile tîrziu şi dase neşte călduri, de »Ptnă la 12. Pentru noi, oameni mari, nu e
băieţii mal ştrengari s’aîî şi apucat să se coc­ atîta, dar băeţilor cred că le vine greu. Văd cîte
lească în apă, Şi erau verzi cîmpiile şi pădu­ unul, mal ales din cei din clasele de jos, aşa de
rile, de s’o iei razna dimineaţa şi să te ’ntorcl palid de mă umple mila. — Ţie nu-ţî va fi
sara, flămînd colea neică, de cînd te-apucl de urît?« — «Nu! In grădină trebue încă atît de
mîncare să ţi-se pară că se bat lupii în gura ta. mult îndreptat. Prostii cel de Neculaie a făcut
Cînd să adoarmă, îl veni In minte ceva foarte neşte cărări de-ţl vine să fugi cînd le vezî.«
atrăgător. Planul unei povestiri lungi — unde Cu două cărţi subsuoară Gheorghe Pascu eşi în
ar avea el să spună aşa de multe. Dela puterea lumina albă de afară. înalt, uscăţiv, cu obrajii
cu care i-se ivi acest plan înţelese însă, că dacă palizi, umbriţi de bai ba neagră, bogată, mergea
se va apuca de scris, va lucra cu ziua şi cu grăbit prin umbra mirositoare a acaţilor înfloriţi.
noaptea de cap — aşa vedea de frumoasă po­ Ochii negri, adinei, iî ardeau şi acum. Pănă la
vestirea aceea. Şi atunci iar va fi tot dus cu două ceasuri stătu la masa de scris, la cinci
gîndul, iar va vorbi numai ca să nu-şi uite, şi s’a sculat şi a scris iar, pînă ce Veturia nu l-a
ce va zice atunci Veturia? Să-î spună el că mal putut aştepta cu cafeaua. »Bine, omule,
pentru ce-î aşa? Toate i-le-ar spune, numai asta tu-ţl faci de cap cu scrisul ăla! Va trebui să
nu. Căci vrea să-î facă o surprindere, da, da, te las să-ţî iei singur cafeaua, şi prînzul şi tot!
o surprindere şi ea să se mire, să se tot mire, Aşa nici o tihnă nu poate fi la casa noastră!«
şi apoi apueîndu-se de cetit să nu mai lase foile Şi el s’a sculat îndată, cu fruntea visătoare, cu
pană nu le va ti cetit pe toate. ochii aprinşi şi nu ştia la ’nceput unde să meargă,
x Doamne, Gheorghe, cum îţi ard ochii, uită. eu
nu pot să sufăr acum privirile tale. Ca şi cînd
Când i-a scris peste trei săptămînî că vine, al fi bolnav.« Şi el a cuprins-o uşor, netezindu-I
drumul lui cu trăsura pană la gară, într’o fru­ părul: »Nu e nimic, dragă, scriam ceva.« Pe
moasă dimineaţă cu cerul limpede, — a fost un urmă nu i-a mal zis nimic pînă la despărţire.
vis dulce. Şi iar i-s’a părut, cînd a văzut-o albă Veturia a rămas plină de durere şi în în­
şi fragedă, ca un crin tînăr, că acum o cunoaşte dărătnicia ce a cuprins-o vedea lucrurile foarte
tnaî întăî, şi ar fi fost gata să-î zică: »domni- mărite, şi se silea să le vadă astfel.
şoară«. Au început vorba sfioşi, par’că s’ar teme îl părea rău de cuvintele aspro ce i-le spuse
de ceva, dar în galopul aprig al cailor, în valu­ lui Gheorghe, şi-şî aduse aminte că trebue să
rile calde de lumină ale soarelui, în verdeaţa fie mulţămită cu el, ori cît va ti de dus pe gîndurî.
întunecată a brazilor printre cari şerpuia drumul Căci diamantul pe care l-a aflat, u al eî. Mal bine
alb, sufletele lor avură cîteva clipe de adevă­ va privi singură la strălucirile acelui diamant.
rată înţelegere, ochii Iul s’au oglindit limpezi Veturia eşi în grădină, după ce spuse cîteva