Page 20 - 1906-17-18

378 LUCEAFĂRUL N rul 17—18, 1906.
tuneca iar, că abia va putea să-î spue o vorbă vinte moî, pline de mîngăiere, orî să facă chiar
cînd şi cînd, iar desmierdărî nici una. Sbugnirea vre-o copilărie, — s’o ieie în braţe ca atunci
de lumină ce pătrunse în casă la venirea Veturieî, în grădină, — se umplea de ciudă, şi toată mîn-
întreagă fiinţa eî duioasă, copilăroasă, şi totuşi găierea îî era în gîndul, că toate acestea le-a
par’că atit de zburdalnică, îl încremeni deodată. făcut, iac’ aşa, fără să-şi deie samă. Şi dacă a
Atîta dor de viaţă, de rîs, atîta fericire ce-î scris ceva din viaţa lor, a făcut-o cu gîndul că
înflorea obraziî — încă n’a văzut nici cînd la Veturia n’o să-î amintească nicî un cuvînt de
Veturia. Iar el a rămas înaintea acestei arătări aceasta, să s i m t ă numai, şi să se apropie tot
nouă ca de piatră, şi mai încurcat decît orî cînd. maî taro de el. Şi iată că scrisul luî a făcut-o
Cum şi-a petrecut ea viaţa de-o jumătate de nespus de vioaie, de rîzătoare, de... copilăroasă.
an încoace el nu putea să-şî deie sama. Nici O vorbă grea îi tot venia să-şî spună, aşa după
prin minte nu-î trecea, că din cîteva cuvinte cum îî poruncia firea luî veche, întunecată:
mai calde, ce i le spunea, Veturia îşî făcea pe­ »Dacă ea e copil, eu nu voiţi fi niciodată«.
trecerea cea mai curată cînd el nu era acasă.
De diamantul pe care-1 aflase ea, el nu ştia II.
nimica, şi nu şi-ar fi putut-o închipui pentru Din sara aceea părea că eî se înstrăinează iar
toată lumea asta, cu gîndurile săltăreţe, cu cari unudealtu. Pascu ar fi voit să meargă iar Veturia
îşî petrecea ea în grădină lîngă straturile de pe vr’o trei săptămîni undeva, să rămînă singur,
flori. O ştia vecinie cuprinsă de gîndul să-l să se poată cugeta maî bine, să vadă maî lim­
poată face fericit, o vedea şi maî departe stă- pede. Veturia cînd rămînea singură, lucra su­
pînită de aceeaşi' duioşie a aşteptării, cum o părată prin casă, prin grădină, şi numai într’un
ştiuse pînă acum. Pe Veturia o ştia ca el, că-î o tîrziu cuteza să-şî aducă iarăşi aminte de dia­
floare desvoltată, a cărei petale însă nu cutează mantul săti, şi-l lăsa să-şî joace strălucirile, —
să se desvălue bine, ca şi cînd s’ar teme de să se desmierde singură cu gîndurî frumoase.
ceva, aşa erau de sfioase. Şi iată, în sara aceasta, Înţelese — spre norocul eî — că primăvara
i s’a arătat deodată nu ca o floare, ci ca un dragostei lor se desvăluise în toată splendoarea
boboc, care acum îşî desvălue pentru întîia oară încă numaî în inima eî, — că ceealaltă inimă
frumseţile târî, curate, tinere. Era ca o ştren- e moartă încă. Dar ştia, vedea că sămînţa cea
găriţă de copilă, ce-î gata să joace, să cînte, dar bună, — a tuturor minunilor de primăvară —
maî ales să rîză, să nu se mal oprească. Aceasta e sămînată în inima ceealaltă. A şi încolţit,
o cetia bine din ochii eî. Firea lui de om întu­ numaî nu cutezau lugeriî tineri să pătrundă
necat se răscoli cu toată puterea din adîncul prin întunerecul ce-î apăsa. — Astfel Veturia
inimii luî, şi-î arăta pe Veturia ca pe o străină, lăsă, — cînd era cu el gîndurile eî frumoase,
— N’a trebuit să zică nici un cuvînt, a fost ce odată ştia că trebue să se împlinească — şi
de-ajuns întunerecul rece din ochii luî Gheorghe se făcu iar femeia duioasă, gata la jertfă pentru
— ca Veturia să se ridice palidă, să lunece încet ca să-şî facă bărbatul fericit. înţelese că sbugnirea
ca o fantoaiuă şi să intre în odaia eî. eî de maî nainte nu a fost cu cale, că inima
Peana ÎI rămase în mînă, hîrtia albă înainte, luî Pascu nu se schimbă aşa de uşor, cum i s’a
iar gîndurile luî Pascu departe. Că s’a schimbat părut eî maî întăî. Dar că a ’nceputsăse schimbe
mult de-o jumătate de an o simte el bine, dar şi că odată va fi cu totul aşa cum şi-o închipuo
atunci pentruce tot cearcă să-l iee în stăpînire ea, — despre aceasta nu se maî îndoia.
firea luî cea veche? Iată acum, aşa din bun Pascu era profesor şi la clasele inferioare, întîia
senin, i se părea că Veturia e prea copilăroasă. şi a doua. Cu băeţiî de aicî avea de multe orî
O iubire adîncă, o simţire tare, nu poate să fie mult năcaz. Cînd era sala de propunere plină de
în acelaşi timp şi uşuratoeă. Maî ales pentru praf, îî trebuia cîte o jumătate de ceas, pîn’ afla
Pascu nu. El n’a înţeles niciodată rîsul şi jo­ pe cel vinovaţi. Şi nu se înşela nicî odată: ceî
curile vesele ale copiilor, n’a aflat nicî o plăcere neastîmpăraţî, pe cari îî ştia de poame bune,
în petreceri. Pentru el zimbetul era culmea, rîsul erau veşnic ceî cu musca pe căciulă. Cîţî va
o prostie. Şi cînd îî venia în minte că Veturia băeţî paşnici, cuminţi, nu s’ar fi mişcat dela
l-a făcut cîteodată să rîdă, să-î spue unele cu­ locul lor pentru toată lumea. Cu aceştia nu avea