Page 21 - 1906-17-18

Nriil 17—18, 1906 LUCEAFĂRUL
Gheorghe nici un năcaz. — Dar după ce lim- pedepse să creştem o generaţie bolnavă, îmbă-
pezia pîrile, şi vinovaţii îşi ascultau nepăsători trînită înainte de vreme.«
pedeapsa, începea examinarea şi ca totdeauna răs­ Ceilalţi s’au mirat, dar s’au răsgîndit asupra
punsurile cele mai bune le dau trei patru copii,— pedepsei, şi cerură dela profesorul cel bătrîn să-î
cari erau mai spulberaţi. Cînd întreba pe cei cruţe acum odată. Acesta se uită la ei: »Ha?
blînzi, în ochii lor cetia par’că o rugăciune să-I apoi dar să treacă păharul dela hajmandăii de ei!«
cruţe, şi o descurajare adîncă le cuprindea inima Nu ştia nici Gheorghe cum i-a venit Iui să
şi se vedea în privirile bolnăvicioase. Unul singur iee apărarea ştrengarilor, cari în şcoala lui erau
era între cei pacinici, care privea mîndru, dis­ ţinuţi aspru. Dar simţia că-s din inima lui acelea
preţuitor par’că, şi răspundea fără şovăire, — mai cuvinte, că această convingere i-aîi strecurat-o
bine decît ori care altul. — Pe Gheojghe de multe în suflet rînd pe rînd privirile bolnave, de cer-
orî l-a pus pe gînduri felul acesta de a ti al şitor, a multora din cei cari nu se băteau nici
copiilor. Firea lui întunecată, paşnică, îl atrăgea odată, dar în schimb răspundeau foarte prost.
spre copiii, cari se purtau mai bine, dar simţul Şi cînd mergea acasă, părea că aşteaptă ca Yeturia
1 iiî de dascăl care cercetează şi judecă îi punea să-î iese înainte rîzînd ca o ştrengăriţă, saltînd ca
într’o lumină mai mare pe cei cari ştiau mai 0 căprioară. Dar Veturia se temea să-şi deie pe
bine, cari erau mai deştepţi. îşi aducea aminte faţă sgomotul sănătos al tinereţii, şi se arăta tot
de cînd era el copil, — cel mai blînd între aşa de duioasă şi plină de griji ca şi mai înainte
toţi din şcoală, — dar pentru aceea ochii lui Şi acum mai întăi nu-î plăcu lui Pascu purtarea
nu au privit nici cînd rugători la profesor. Şi aceasta rece a Veturieî, dar îşi aduse în schimb
milogeala celor aşezaţi — a celor mai mulţi — aminte de sara aceea, cînd izvorise în chilia luî
pe cari îi învăţa el acum, — îi făcea rău, şi-şi de scris ca o arătare luminoasă, şi zîmbi fericit.
întorcea ochii dela ei fără să le mai zică o vorbă. In scurtă vreme Popescu ajunse cel mai iubit
Părea că vede o umbră de boală, o îmbătrînire de elevi. Pretutindenea punea umărul pentru eî,
înainte de vreme. cînd era vorba de vr’o petrecere, concert, orî
In curtea şcolii, în lumina soarelui de primă­ altceva. Şi din apărările ce le spunea pentru ei,
vară, cine se da peste cap, cine-şî rupea hainele îi rămîneau zile şi săptămînî întregi în minte
în trînte vitejeşti? — De multe orî, cei cari frîntnrî de cuvinte, la cari trebuia să se gîn-
ştiau în şcoală mai bine. Iarna cine se puneaţi dească mai mult. Şi aşa gîndindu-se ajungea
în două cete şi se băteau — ca la bătae — cu încetul cu încetul la alte teorii, decît celea cari
bulgări de zăpadă? Tot cei de mai înainte. îi călăuziseră tinereţele luî.
Intr’o astfel de luptă nişte prăpădiţi de aceştia Viaţa o vedea şi acum, ca o luptă, ce trebue
izbiră în cilindru pe un bătrîn profesor ce trecea purtată cu toate puterile. Vedea căile adinei, pe
prin apropiere. Şi pentrucă cinstea vătămată cari trebue să păşeşti, vedea stîncile ce ţi se
era mare, în şedinţa profesorală li se dictă o pun în cale, şi pe cari eşti nevoit să le răstornî.
pedeapsă foarte aspră. Care le-a fost însă mirarea 1 se arăta cerul înalt care spune ţinta, iar jos
celorlalţi dascăli, cînd văzură că se ridică de­ pămîntul îi arăta mijloacele. — Dar acum băga
odată Pascu, şi le ia apărarea? A început să de seamă sufletul acesta ce a început să se gîn-
vorbească încet, domol, ca şi cînd ar fi fost să dească foarte de timpuriu, că dacă în lume ar
desluşască o problemă matematică. Spunea că fi numai un pămînt aspru, cu căile luî adînci,
în natură tot ce-î plin de viaţă are preţ, şi reci, întunecoase, dacă ar fi numai un cer sterp,
munca-i aceea. Viaţa e ’n mişcare, şi sănătatea ca o boltitură uriaşă de os, lustruită albastru,
încă e mişcare. »Ce-ar fi domnilor — zicea — dacă ar fi o nemărginire de cîmp — fără un
dacă n’am vedea nici un copil în curtea şcolii, ochiii de pădure, fără un rîîî, cu sclipiri de
dac’ ar sta toţi în scaune, fără să se clintească? argint, — ar trebui să te îmbraci în haine grele
Cum i-ar sta şcolii noastre, dacă n’ai auzi rîsete de bronz, să porneşti cu arma de oţel la spate,
arginţi!, dacă n’aî vedea trînte şi jocuri? Am pe drumuri primejdioase, şi fruntea ta să se
zice că aici e un spital.* — Şi spunea mai de­ umple tot mai mult de gîndurî, să capete tot
parte de agerimea de minte a unilor dintre mai mult din tristeţa, din răceala şi din greu­
ştrengari, sfîrşind cu »să nu ne dăm silinţa prin tatea bronzului.