Page 22 - 1906-17-18

380 LUCEAFĂRUL Nru) 17-18, 1906.
Şi el de mic pe o astfel de cale apucase, şi trupul şi sufletul omului, cari nu trebue trecute
s’a îmbrăcat în astfel de veşminte. Şi iată, acum, cu vederea.
om gata, i-e dat să vadă şi altceva. Şi Pascu în toată tinereţa luî nu le-a băgat
Vedea anume, că afară de drumurile adîncî, în samă, şi cînd i se arătau, se silea să nu le
— croite de mult de soartea noastră nestră­ bage în samă. A crescut aşa întunecat şi aspru,
mutată — sînt şi cărăruşe şerpuitoare, drăgălaşe şi atuncî cînd iubirea — inconştient — l-a atras
potecuţe ce se pierd printre fînaţele mirositoare, lîngă Veturia, i s’a părut luî că-î un urs din
orî prin poenî mîndre. Nu-î tot pămîntul sterp, pădure, apoî că e omul cel mal nenorocit.
orî numai pajişte, ci sînt limbi de pădure, de Căci la toate copilăriile, la toate surisele din
dumbrăvi tinere, unde cîntă veşnic un imn noi, din sufletul nostru le răspund tot atîtea
superb cuiva, — iarna vînturile, vara paserile. surise, tot atîtea copilării din natură. — Copilului
Nu e numai piatră şi spini, ci dai în lume de ce-I vine să sburde să alerge, găseşte un flutur
iarbă ca mătasa, de săltăreţe izvoare limpezi, de care aleargă şi el. Ori dacă jucăria din natură
mîndre şoapte pline de ’nţeles. nu-î la îndetnînă, şi-o face el cum ştie, —
Şi Pascu simţea c’ar fi prostie să treci numai arunca o roată şi aleargă după ea apoi. Armonie
tot înainte, tot înainte, în zalele tale, cătră ţintă, în inimă, deplină armonie, e numai atuncî, cînd
şi să nu te abaţi din cînd în cînd pe potecuţele nu te faci orb înaintea naturii, ci atuncî cînd
mărginite de flori, pe la dumbrăvile ce răsună ride, rîzî şi tu, iar nu plîngî. — Dar dacă toată
clar, pe la izvoarele, ce nu ’nzadar îşi spun dragostea firii, cu jocurile eî drăgălaşe, trece pe
murmurul, nici nu-1 spun pămîntulnî, ci ţie lîngă tine, fără ca să te mişte, sufletu-şî închide
inimă omenească, căci tu-1 înţelegi. rînd pe rînd fefeştile prin cari vezi în afară,
Şi el totuşi a trecut ca cel mai aspru sihastru şi o mare parte din t i n e rămîne numai în
printre toate petrecerile şi bucuriile ce ar fi sîmbure, fără să se desvoalte.
putut să guste copilăria luî. Muzica, — ce-ţî Şi cînd vine ca sîmburele acesta să încolţască,
desleagă par’că coardă de coardă în inima ta, tu nunti nedumerit, îţi pare că nu poţi să spui
şi le pune pe toate sa cînte vibrînd, — el nu-şî ceea ce al vrea, şi ce al vrea simţi, şi ţi se pare
căuta prilej s’o asculte decît foarte arare. El că eşti omul cel mal nefericit din lume.
trebuia să meargă în mantaua sa de bronz să Pascu vedea bine, — cum se gîndea — că
spargă cu tăria voinţiî piatra ce-î sta în calea cu dînsul astfel s’a întimplat, — şi abia acum
vieţii sale serioase. El numai aşa a înţeles putea să-şi dee mai bine sama, cum au putut
viaţa: cuminte, serioasa. Iar cuminţenia în mintea să nască şi să rămînă în inima lui chinurile
lui era ceva rece, neted dar tare, pe care nu acelea mari de a simţi iubirea, de a nu o putea
putea să prindă nici rîsul, nici gluma, nici spune niciodată cînd era Veturia fată, şi pentruce
petrecerea. se înţelegea cu mult tnaî limpede, şi poate era
Acum însă Pascu se gîndeia altcum: Dacă şi mai fericit, cînd era singur şi ea dusă. El
vieţii i-ar ti destul cu ceea ce e tare, vînjos, peste 24 de ani tot singur a crescut, era dedat
neînfrînt, pentruce ar fi în lume atîtea jucării a să judece, să simtă astfel, şi pe lângă asta simţe-
firii, atîtea jucării, măreţe totuşi şi adîncî în în­ mintele luî nu-şî găsiau cărăruşele, pe care să iasă
ţelesul lor? Atunci n’ar trebui s’avem nici stele, la iveală, după ce atîta amar de vreme el n’a
nici fluturi, nici vînturî călduţe, — ar putea să bătut deloc aceste cărăruşe, ci numai adînca şi
lipsească paserile, izvoarele aliniate, eîntecele. greaua cale a luptei celei mari.
N’ar fi lipsă să vedem mieii cum zburdă de-a- Şi acum îşi vedea tot felul său de viaţă greşit,
lungul rîpeî, nici cum sar pescuţil argintii dintr’o acum deodată ar. fi voit să îndrepte toată lumea.
apă limpede. Atunci n’am mal pune clopoţel pe De aceea lua în apărare pe studenţi, de cîte
boî, panglicuţe la grumazul viţeilor. orî i se părea că n’aiî greşit, ci au cotit numai
Ar trebui atunci un cer întunecat numai, o pe o cărăruşe sau un loc de repaus dela calea
climă din zona gheţoasă şi oameni cu gînduri sure. grea şi lungă din lupta vieţii.
Aşa luptă în viaţă însă, o fire de mii de orî Au trecut însă lunî întregi pînă ce Pascu s’a
mal tare decît a noastră n’ar fi putut s’o ducă. putut convinge deplin pe sine însuşî de adevărul
Ci iată că-s presărate locuri de repaos pentru acesta, şi în răstimpul acesta se însenina tot