Page 5 - 1906-17-18

Si'ul 17 — 18, Î906. LUCEAFĂRUL 363
D o i n a .

Pe unde Ircc cu turmele Copiii tăî cîntînd de dor...
Copiii tăi, Dochie, S’au dus pierind în zare,
Rămân în piatră urmele Eu tot am prins din doina lor...
Săpate pe vecie, Trei şire... mi se pare.
Şi-acolo unde se opresc Dar e de mult — azi am copii
La margine de sate, Griji, gîndurî ce m’apasă...
Pustiurile se ’nverzese Eî unde sînt — nu-î pot zări
Şi rîd înrourate. Din curte şi din casă.
Vaî, numai cu cînd mi-a fost dat... Dar cîntul ce l-am prins atunci
Să-mî treacă pela poartă... Ai-a fost în lume soare,
Eu singură n’am ascultat... Şi l-am doinit muncind în lunci,
O soră-mî zăcea moartă... La horă ’n sărbătoare,
(Jn îrate-mî era prin străini în nopţi de iarnă l-am cîntat
Trimis la ’nvăţătoră. La rău ca şi la bine,
La noî prin curte numai spini Copiii mei l-au învăţat
Din casă pîn’ la şură. Şi-l cîntă după mine.
ătaria Cunţan.

Dunărea la Turnu Severin.
Fragment.
Mersul Dunărei e stăvilit de un ostrov, ce-o trăinicia şi tăria luî, un perete do piatră, ce-ţî
face să se lăţiască şi care-î ascunde privirilor aminteşte de Traian, de Apolodor din Damasc,
apele de dincolo de el, schimbînd-o parcă în- de Daci, de şiruri de legiuni romane. Valurile
tr’un lac, ocolit de dealuri. Şi-i atîta linişte cîte- îl mîngăe, fără a-1 zmăcina; iar vremurile i-au
odată şi apa-î aşa de lină, lumina aşa de vie, dat coloarea moliorîtă, negricioasă a stîncilor.
aerul aşa de străveziu şi uşor, albastrul cerului Iarna soarele răsare chiar de-asupra Dunăre!,
aşa de curat, că te crezi în ţările cu veşnică lu­ înfăţişînd în fiecare dimineaţă privelişti sublime
mină, cu veşnic senin, pe malurile Mediteraneî în măreţia lor luminoasă şi în varietatea lor
sau ale lacurilor elveţiene, pe care te-aî visat, nesfîrşită. Roşul aurorei împurpurează palele de
dacă nu le-aî văzut. nori, care se pierd în fondul galben-vioriu al
De pe cea maî de sus terasă a grădineî liceului, cerului. Deodată, pe marginea care pare a înfrăţi
toată priveliştea aceasta o îmbrăţişezi dintr’o cerul cu pămîntul se iveşte un strălucitor punct
privire. Ochiul cuprinde atîta cît poate înălţa şi de foc orbitor, care ţîşneşte în văzduh săgeţî de
da aripi gândurilor şi închipuire! fără a le strivi lumină şi de căldură. Marginile norilor se împo­
şi a le da conştiinţa nimicnicie! omeneşti. Iar dobesc cu sclipitoare chenare de aur, cu tivuri
pe ţărmul din faţă, casele albe ce se ivesc dintre şerpuitoare ce par nişte fulgere încremenite.
frunzişul pomilor ca nişte fiinţe vi!, holdele ce In jocul fermecat al celor mal vi! şi ma! ne-
se întind pînă la poalele dealurilor, vitele ce se sfîrşit de variate color! şi alcătuiri ale norilor,
urcă păseînd, sau se coboară pe mal la adăpat, roata de foc se înnalţă, desprinzîndu-se în cîteva
toate acestea îţî strecoară în suflet o dragoste clipe de marginea fumurie a dealurilor. O punte,
de oamenî şi de lucrul mînilor lor, cu atît maî bătută în pulbere de aur, o punte ce tremură
mare cu cît nu vezî decît ceea ce-I general, pe luciul luminos al ape! se întinde deodată
adecă ceea ce-î firesc şi frumos. Pe ţărmul acela, spre ţărmul înmărmurit de atîta măreţie.
departe de locuinţele omeneştî, mal vezî ridi- In nopţile de vară, cînd lumina lunel se scaldă
cîndu-se răzleţ în marginea apel, mîndru în în unde, peisagiul privit din întunerecul frun-