Page 6 - 1906-17-18

s
364 LUCEAFĂRUL N mi 17-18. 1906.
zişuluî grădineî publice te poartă în lumi de şirul de clipiri do candele ale ferestruicelor dela
vrajă. Ţărmul de dincolo, pierdut în neguri, nu cabine.
se vede. Te crezi pe marginea măreî.-Pe ţărmul Dela o vreme geana de lumină roşie se spă­
de dincoace se leagănă, ca nişte umbre mohorîte lăceşte din ce în ce, umbra amurgului învălue
ce-ţî dau fior, chipul arborilor grădineî. Luna în nedesluşirea ei totul, iar sus cornul lunei se
îşi trimite lumina-î rece-argintie, ce se resfrînge aprinde, mărginind într’o parte restul discului,
în sclipiri metalice, pierdute în unduerî de va­ pe care de abia îl poţi vedea ca pe un geam
luri. In depărtare luciul sticlos al apei se pierde străveziu.
în întunerec. Tot peisagiul acesta aşa de romantic, *
aşa de înfiorător de frumos pluteşte parcă în- Peisagiile acestea de un efect aşa de sublim,
tr’un văl de taină, de pustiu fără viaţă, de linişte nu ştiu cum le-aî putea găsi undeva aiurea. E
de moarte. de mirare numai cum poţi face urcuşul greu al
Intr’o zi de toamnă însă, apa de coloare ce­ unui munte, pentru a avea o privelişte, care nu
nuşie, apăsată parcă sub greutatea văzduhului, întrece pe aceasta în măreţie şi strălucire şi
nu face nici o cută. Nici o sticlite de lumină, totuşi pe aceasta cîţî vin s’o vază şi s’o admire?
nici o rază, nici un reflex nu dă viaţă luciului Locul de unde ea se desfăşoară în toată splen­
şters. Ceaţa rece şi deasă învălue totul, mărgi­ doarea el, e o terasă pustie pe marginea de est
neşte întinderea priveliştii şi ne dă impresia că a oraşului, care începe togmaî de acolo de unde
privim printr’un văl des. Ostrovul parcă plu­ se sfîrşesc grădinele, bulevardul, cheiul. Terasa
teşte în depărtări, din ce în ce ntaî adîncit în aceasta ar trebui să fie un templu, un loc de
apă. Cerul cenuşiu se îmbină cu apa, cu trupu­ pelorinagiu al acelora ce cu osteneală caută
rile mohorîte, învăluite în ceaţă, ale dealurilor frumosul în tablourile chinuite ale pictorilor, ori
de pe margine într’o înfrăţire desăvîrşită. Nicăiri aleargă după el în depărtările Francieî, Elveţiei,
nu vezi o pată de o altă coloare mai vie, care Italiei. Veniţi, iubitorilor de lumina îmbelşugată
să turbure uniformitatea apăsătoare a acestei a Sudului, de mările lui albastre lucii, veniţi
privelişti. O rază, ori un ciripit şi toamna s’ar iubitorilor de lacurile Elveţiei, de răsăriturile şi
schimba în primăvară, un petec de verdeaţă, un amurgurile poetice, veniţi cei ce vă plac plăz­
arbore înfrunzit şi te-ai crede în aluviunile de muirile de raze ale visurilor, veniţi, căci tabloul
o vegetaţie aşa de puternică ale nordului veşnic e vrednic de ochii voştri. Nu e pavaj, nu e fe­
noros. Dar in amurg ceaţa se răreşte, piere şi linar, nici huruit de trăsuri şi ar ti mai frumos
poţi privi de-asupră-ţî bolta de un albastru aşa aşa, dacă cel puţin omul ar avea cuvenitul res­
de blînd şi de curat. Doar spre soare-apune au pect pentru locurile de unde poţi contempla
mai rămas cîteva pete de nori subţiri. O geană măreţia Dumnezăirii şi nu le-ar profana arun-
de lumină roşie împurpurează marginea zarei şi cînd pe ele gunoaele, pe care o lene vinovată
dă norilor reflexe de jăratec. Roşul se întinde nu le duce acolo unde trebue, adecă afară de
în sus spre albastrul cerului, în care se pierde raza oraşului.
*
pe nesimţite trecînd prin nuanţe galbene şi
verzui. O pînză de mătase a cărei faţă roşie face Dar vina, care nu se poate măsura şi pe care
ape-ape, schimbîndu-se în mii de nuanţe se în­ nici un om cu simţire n’o poate ierta, se în-
tinde între cele două ţărmuri, oglindind casele covoae şi apasă ca o povară spăimîntătoare pe
şi arborii de pe margine. Intre apă şi cer văz­ conştiinţa tuturor celor ce văd şi stau cu mînile
duhul pare şi el roşu şi pe fondul acesta se în sîn.
desenează contururile precise-negre ale vaselor Dacă priveliştilor naturei nu le dăm cuvenita
din port, ale arborilor grădineî, ale platoului şi atenţie, apoi nici sfintelor .mărturii ale Trecu tulul
dealurilor de pe eelalt mal, toate învăluite în- nostru nu le dăm respectul şi dragostea de care
tr’un fum vioriu. O licărire de lumină, două co­ sînt vrednice. Mai spre est încă, chiar în mar­
şuri, o uriaşă făptură neagră spintecă luciul pur­ ginea Dunărei, la picioarele terasei ce se pre­
puriu, lăsînd în urmă o dîră, care se lărgeşte lungeşte e o ruină vînătă: un perete de piatră
mereu spre ţărmuri. Felinarul dela catart trimite cu temelia puternică, dar cu vîrful ros şi găurit
o resfrîngere, ce se afundă în apă, însoţită de de vremi. Tencuiala ce leagă pietrile s’a întărit