Page 7 - 1906-17-18
P. 7
Nrul 17—18, 1906. LUCEAFĂRUL 365
ca piatra însăşi şi de altfel opera e a unui popor tuluî aceluia nu-i leagă nimic de el. Ferit de
care năzuia să birue vecinicia. Pe afundăturile oameni, de răutatea şi nerecunoştinţa lor, el stă
şi zghiaburile dintre pietri au crescut muşchi şi în marginea caretelor de grîtî şi de porumb,
ierburi ca pe stîncile munţilor. străjer al timpurilor viitoare.
E piciorul podului lui Traian, mărturia vre- El pare a privi îndurerat pe cel de dincoace,
milor de plămădire a poporului nostru. Pe o care se nărue încet, încet pe pămîntul unor fii
parte a lui e drumul de apă al vapoarelor, pe sceptici, indiferenţi şi nerecunoscători. Şi nu
alta e drumul de fier. Călătorii privesc şi de numai el. In jurul lui, pe coasta şi terasa Du
o parte şi de alta urma aceasta a veacurilor nărei, sînt urmele lagărului de care ne pome
trecute şi se simt mîndri cînd pot spune altora neşte istoria. Pămîntul s’a desfundat acum cîţiva
c’aii văzut-o. Vin mulţi străinii din depărtări, ani de un arheolog, care a cărat la muzeul
străini de loc şi străini de neam, anume să-l din Bucureşti ce-a fost mai de seamă, lăsînd
vadă. Şi nu-î conduce nici măcar o poteca pînă descoperite pietre cu inscripţii mortuare, cu
la ruina aceasta şi nici o tablă nu le arată ce-î sculpturi greoae, ori numai cărămizi şi pietri
cu ea, în jurul ei se întinde pustia profanată de zidărie, pe care le cară acuma de acolo
de gunoae. Tăbăcariî şi cojocarii oraşului îşi oricine are să-şi zidiască o împrejmuire, o casă,
întind pe el şi alături pieile umede în putre un grajd. Şi peste ţărîna care rămîne, aceeaşi pro
facţie, făcînd pe cercetătorii pioşî să priviască fanare, aceleaşi gunoae aruncate, pe care cresc
ruina cu batista la nas. Iar oameni răi rup cu spinii şi ciulinii, ce-ţî împedecă mersul, piosule
ciocane şi pietroae ciopeţî din el şi pe vîrful adorator al trecutului.
lui, pe care nn-l umbreşte o ramură, nu-1 adă Dar de bună seamă zorii vremilor de prefa
posteşte o scuteală, cîntă cobitor în fiecare seară cere ce se vestesc vor spăla şi această pată,
o cucuvea. dînd cinstea cuvenită lucrurilor acestora aşa de
Tovarăşul lui de pe ţărmul celalalt se păstrează vorbitoare urmaşilor.
G. C. loncscu.
mai întreg, cu toate că pe stăpînitoriî pămîn-
O i n i m a .
i .
Şi nu era moartă, era numai dusă. Dar cerul tot mai departe, pînă ce se ascunde într’un nor
îşi lăsase toţi norii grei să se razime de dealu subţire, plin de lumină. Nu ştia de s’a dus ea,
rile mari, şi văzduhul apăsa tare. Erî a fost senin, ori sufletul i s’a desprins uşor de lutul greii al
un văl albastru întreaga boltă. Nici un suspin trupului şi s’a depărtat lăsîndu-1 singur. — Nu,
nu se înălţa din desimea fagilor bătrînî. Astăzi nu s’a dus numai ea, a plecat şi din Gheorghe
glasuri adîncî pleacă din ori ce ascunziş de ceva, ce era al ei, ce era al amîndurora. Şi cum
pădure, suspine înecate se ridică tremurînd de sta cu ochii negri, măriţi de înduioşare, la fereastră,
sub boltiturade frunze. Vîntul bate ’ncet şi jalnic, i se păru deodată că a rămas singur în lume,
şi pe aripile lui bolnave par’că, psalmul de durere neştiut de nimeni. Era aşa de pustiu pe-afară!
al pădurilor de fagi, pătrunde şi mai tare inima. Murmurul surd al pădurii, dealurile cu iarbă
Părea că a sburat ceva de pe pămint, ceva ce mohorîtă, ciripitul scurt şi răguşit par’că al pa
însenina cerul şi făcea codri verzi să înalţe o serilor, îi măreaţi pustietatea. I se părea uneori
rugăciune duioasă din inimă. Liniştea odăii apăsa că e departe undeva, în locuri necunoscute, unde
greu, tot mai greu în sufletul lui. încetul cu încetul se va stinge ori ce suflare de
Şi nu era moartă, era numai dusă. DarGheorghe viaţă. Apoi i se părea că e iar copil mic, ce se
Pascu, cum şedea la fereastră, cu capul răzimat zvîrcole pe salteaua de pae sub ţol, şi nu poate
în palmă, privind spre pădurile mari, părea că s’adoarmă. Căci afară e lumina albă, misterioasă
o vede cum pluteşte ca în vis tot mai departe, a lunii, şi lumina aceasta pătrunde prin ocliiu-