Page 9 - 1906-17-18

Nrnl 17—18, 1906. LUCEAFĂRUL 367
că-î zice: »Măî Gheorghe, nu fi tu copil, nu e mare din obrajii de ceară şi din ochiî de mură,
moartă, e numai dusă!« vorbia nespus de adînc. Şi atuncî Gheorghe nu
O neîncrezătoare licărire de bucurie se iveşte ştia ce să creadă, dar îî părea că înnebuneşte.
în ochii negri. Se apropie încet., şi atinge lin cu Iar atuncî cînd simţea că ar putea să-î spună
mîna măsuţa rotundă unde erau florile: pe aici şi-a toată simţirea luî puternică, atuncî ochiî i se
pus şi ea mânuţele scumpe! Şi înfiorat eşi afară! umpleau de lacrimi, şi nu putea zice nimic.
Doamne, coridorul, curtea asta, te face să ieî «Dragă, nu plînge, zău nu plînge, că eu mor
lumea ’n cap, aşa e de pustie. Creşte iarba, în­ dacă maî plîngî.* Ea zicea astfel, ea, maî tare
spică iarba, şi numai cîţiva puî lunecă printre cu mult decît el, şi-l cuprindea cu braţele.
firele înalte, de cîteorî aripi negre de ciori El îngheţa, gîndurile i se împrăştiau, nu maî ştia
fîlfăe pe de-asupra. Atîtea ciori cine*a maî văzut! nimic-nimic, atîta doar’ că soţia e înaintea luî.
Şi cînd cîrăe ele, par’că te străpunge ceva prin Şi cînd vedea dragostea mare a eî, îî venia
inimă. Ceva aşa de rece. să-şî prindă inima din piept şi să o strîngă, să
Un fir de mătasă albastră luminează afară din o strîngă pagîn în durerea sa, pînă se va ruga
coltul tereştrii. Gheorghe îşi uită curtea goală, de iertare.
pustie, şi priveşte îndelung la firul acela. 11 ia Ce însamnă să trăeştî cu o aşa inimă în piept?
cu sfială, îl apropie de buze, îşî mîngăe cu el Să te chinul, să te chinul greii, şi să nu-ţî în­
obrajii şi fruntea. II pune în palmă şi nu-şî maî ţeleagă nimeni inima. Asta-Î mult, dar nu ar fi
ia ochii dela el. Da, da, cu fire de acestea a nimic. Altceva e totul: să facî să sufere pe
cusut la haina ei albastră. Aşa de curată, aşa cineva, care ţi-o maî scump decît viaţa ta, s’o facî
de sfîntă o vedea, cum sta cu capul plecat, cu să sufere fără ca tu să vrei, să-î întuneci clipele
pleoapele lăsate, albe ca de ceară, şi acul se vieţiî, atuncî cînd tu aî voi ca clipele acestea
ascundea repede-repede în albastru. Atunci cînd să fie toate senine, senine şi curate ca albastrul
cosa, el trecuse de multeori pe lîngă dînsa şi uneî serî de primăvară.
numai atîta putea să-î zică: »Maî aî mult?« Dacă l-ar întreba cineva pe Gheorghe: Viu
Ochii eî adîncî îl priviau rugătoare, cu o ne­ eşti Gheorghe? Ar răspunde: Nu ştiu! Dacă i-ar
spusă dragoste, părea că maî aşteaptă ceva! Şi zice cineva: »Tu eştî acela care aî fost în şcoală
el atunci nu maî putea face nimic, i se părea cel maî aşezat băiat, cel maî cuminte dintre toţi?«
că nicî nu e dînsul cel care se uită la ea, şi Ar spune hotărît: *Nu ştiti.« Dacă cineva i-ar
astfel nu are nicî un drept să-î spună altceva. zice: »De tine ziceau fetele: Doamne ce maî
De-ar fi putut el să-î spună o singură dată Înger de tînăr?« —i-ar spune: »Nu de mine!«
în viaţa lui, cît de mult, cît de sfînt e legat Şi dacă ar veni un moş bătrîn, bătrîn, cu barba
de dînsa! Aşa cum ar putea să-î spună acum, de zăpadă, cu cîrja lucie în mînă, şi s’ar uita
cînd nu e aci, cum ar fi putut să-î spună tot­ blînd la el cu luminile luî stinse, şi l-ar întreba
deauna, cînd era departe de dînsa. cu glas adînc: «Spune-nrî tu mie, nepoate, cine
Gheorghe oftă din adînc, şi-î veni deodată eşti?* — Gheorghe ar sta puţin pe gîndurî,
întrebarea: Nu e prea tîrziiî acum? Unde-î acum apoî ar răspunde cu glasul şi maî adînc: »Sînt
dînsa, oare veni-va iar vreodată? Şi dacă va omul cel maî nenorocit din lume!«
veni, ce va putea el să-î spună atuncî? Nimic, Pentru sine, pentru cei maî aproape de dînsul,
chiar nimic. Gheorghe era într’adevăr nenorocul. Pentru alţiî,
Şi poate nicî nu va maî veni! O viaţă aşa pentru cei depărtaţi, cu carî avea legăturî maî
de rece părea că-î stăpînă pe inima Iul, de puţine, era un om cum rar s’a maî pomenit. Un
cîteorî ea era aproape, tare aproape de el, încît om ideal, un bărbat de jertfe, la care să te uiţi,
nu-î mirare dacă nu va maî veni. 0 floare şi să clatinî mirat din cap. — Cei maî de aproape
trăeşte cît trăeşte în brumă, dar îngheţul o cu­ aî luî, văzîndu-1 aşa de închis, aşa de dus pe
prinde pe încetul şi pe dînsa, şi moartea-î scutură gîndurî totdeauna, simţiaîî o durere mare în
petalele să-î facă pat pentru somnul de vecî. suflet, că omul lor e nefericit, că nu află în
Iar inima luî de cele mai multeorî eî a putut nimic nicî o plăcere, decît doar ca să stea şi
să-î pară un sloiu de gheaţă. — Şi i s’a şi părut. să se gîndeaseă.
Zadarnic zicea că nu-î adevărat, căci durerea Cînd era maî mic, la şcolî, maraă-sa îî zicea