Page 13 - 1906-19-20

410 LUCEAFĂRUL Nru! 10-20, 1900.
Spre binele poporului şi-al meu, Nu l om nedrept acela ce te ’ndeamnâ.
Să mi te duc mireasă ’n casa mea. în mîna mea te-a ’ncredinţat zeiţa;
Ca dînsel, tu mi-aî fost şi mie sfîntă.
Ifigenia.
Şi ’n viitor să-mî fie voia i lege.
Prea mult te’ndurî să ’nalţî pe o străină,
De ai nădejde să te ’ntorcl acasă,
O Doamne. Ruşinată stă ’nainte-ţî
Eu te desleg de orice ’ndatorire.
Pribeagă ce pe ţermul tău nu caută
Dar dacă ţi e pe veci închisă calea
Decit odihnă, care, blînd, i-aî dat-o.
Şi dacă neamul tău e izgonit
Toas. Sau este stins de-o groaznică năpastă,
Tu eşti a mea ’n puterea multor legi.
Că şi de mine te ascunzi în taină
Vorbeşte 1 şi tu ştii câ-ml ţin cuvîntul.
Venirii tale, ca de cel din urmă,
La nici un neam n’ar fi cu drept şi bine.
Ifigenia.
Străinii se ’ngrozesc de-aceste ţermurî;
Din vechea ’ncătuşare cu sfială
Aşa vrea legea şi nevoia crudă.
Pe tine numai te-am primit cu drag Mi se desleagă limba ca să spună
O taină îndelung păstrată. Căci
Ca pe un oaspe scump, şi tu-ţl petreci
Odată spusă, nu se mal întoarce
Cum vrei şi cum îţi place zilele,
în tăinuitul inimeî lăcaş,
Dar aşteptam încredere din parte-ţî
Cum se cuvine faţă de prieteni. Aduce rău sau bine, cum vor zeii.
Deci află! Sînt din neamul lui Tantal.
Ifigenia.
Toas.
O Doamne, de ţi-am tăinuit părinţii
Tu spui, cu linişte, o vorbă mare.
Şi neamul mieu, a fost nedumerire,
Acela ţi-e străbun, de care lumea
Nu neîncredere. Căci, ah, de-al şti
Vorbeşte ce iubit a fost de zel
Cît de ’ncărcat e de blesteme capul,
Odinioară? E acel Tantal
Ce ocroteşti, o groază ţi-ar cuprinde
Ce sta la masă şi la sfat cu Joie,
Măreaţa inimă cu reci fiori,
Şi ale cărui vorbe iscusite
Şi ’n loc să mă înalţi pe tronul tău
Şi pline de ’nţelesuri zeii înşişi
Cu tine-alăturea, m’al izgoni
Le ascultau ca prorociri de oracol?
Din ţara ta şi, poate, m'aî da pradă, —
Cînd nu mi-e încă scris să mă întorc
Ifigenia.
La casa mea, sfîrşindu-ml pribegia, —
El este; însă zeii n’ar fi să umble
Amarului ce-aşteaptă pe pribeag,
Cu oameni ca şi cînd ar fi deal lor;
Pe cel gonit din casă, pretutindeni,
Căci neamul muritor e mult mal slab
Cu braţe reci, străine, fioroase.
Decît să n’ameţească sus pe culme.
Toas. Nevrednic însă şi hain n'a fost;
Ori-ce-ar fi hotărît în sfatul lor A fost prea mare ca să fie slugă
Asupra ta şi-a casei tale zeii, Şi numai om spre-a fi cu zel tovarăş.
Nu mi-a lipsit, de cînd eşti tu la noi Tot omenească-î fu greşala, însă
Şi te cinstesc ca pe un oaspe scump, Pedeapsa grea, şi cîntăreţil spun
Nici binecuvîntarea cea de sus. Că viclenia lui l-a prăbuşit
Cu greu mă vel putea încredinţa De sus în bezna vechiului Tartar.
Că ocrotesc în tine-o prihănită. Ahl şi tot neamul lui le poartă ura.
Ifi g enia. Toas.
Din binefaceri îţi răsare bine. Din vina lor sau a străbunului?
Toas. Ifi genia.
Dar nu cînd le-ai făcut pentru nevrednici. Adevărat că fiii şi nepoţii
Fă deci sfîrşit tăcerii ’ndelungatel Afi moştenit făptura şi puterea