Page 14 - 1906-19-20

Nrul 19—20, 1906. LUCEAFĂRUL 411

Titanilor; dar zeii făuriră în faţa lui; şi setea răzbunării
Un cerc de fier în jurul frunţii lor. Să şi-o astîmpere, urzeşte ’n taină
Măsura, ’nţelepciunea şi răbdarea Ne mal auzită faptă. El s’arată
Le-ascunseră privirii lor cruntate; Nepăsător şi pacinic şi momeşte
Turbare le venea din orice poftă Pe frate-său cu cel doi fii să vie
Şi fără margini le era mînia. în ţară iar şi-i prinde pe copil
Chiar Pelops cel puternic în voinţă, Şi-î taie şi dintr’înşii pregăteşte
Iubitul fiu al lui Tantal, luă Mîncare ’ngrozitoare tatălui.
Prin viclenii femeia cea mai mîndră Şi cînd Tieste, săturat cu carne
Pe Hipodamia, fiica lui Oinbmau. Din carnea sa, cuprins de-o duioşie,
Ea dărui pe soţu-I cu doi fii, întreabă de copil şi i se pare
Tieste şi Atreu. Cu pizmă dînşiî C’aude pasul, glasul lor la uşe,
Vedeau că tatăl lor mai mult iubeşte Rînjind Atreu i-aruncă capetele
Pe fiul cel dintîl din altă mumă. Şi braţele copiilor ucişi. —
Uniţi prin ură, ’n taină săvîrşiră Tu îţi întorci cu groază faţa, Doamne!
Întîia faptă — un omor de frate. Aşa-şî întoarse soarele privirea
Iar tatăl bănueşte pe soţie Şi carul săfl din vecinicu-I făgaş.
Că l-a ucis şi cu mînie cere Strămoşii preotesei tale, iată-I,
Să-î dea copilul înapoi şi dînsa Şi mult blestem şi multe fapte crunte
îşi face seama — Cu mintea tulbure făcute-ascunde
Supt grele aripi noaptea şi ne lasă
Toas. Numai amurgul roşu să-l vedem.
De ce taci? Urmează
Nu-ţl pară rău de ’ncrederel Vorbeşte. Toas.
Ascunde-le şi tu ’n tăcere! Fie
Ifigenia. De-ajuns! Dar spune, tu prin ce minune
Ferice de acel ce-şî aminteşte Al răsărit din neamul lor sălbatec.
Cu fală de strămoşi, putînd să spună
De fapte mari, şi ’n taină se mîndreşte Ifigenia.
Văzîndu-se în capăt chiar adaos Un fiu al lui Atreu fu Agamemnon;
La falnicul şireagl Un neam nu naşte El este tatăl meu. Dar pot să spun
Un făt-frumos îndată sau un monstru. Că ’ntr'însul am văzut de mică încă
Abia dintr’un şireag de răi sau buni Icoana omului desăvîrşit.
Răsare ’n urmă spaima safi răsare Iar rodul dragostei cu Clitemnestra
Mîndria lumeî. — Cînd se stinse Pelops, Ful eu întîl, apoi Electra. Craiul
Domniră împreună în cetate Domnia în linişte şi dulcea pace
Tieste şi Atreu. Nu dăinui Intrase-acum şi ’n casa lui Tantal.
Unirea mult. Tieste amăgi Să fie fericiţi, le mal lipsea
Soţia fratelui, şi-atuncî Atreîr, Un fiu, şi-abia dorinţa se ’mplinise,
îl izgoni din ţară. Dar viclean Ş’acum creştea între surori Oreste,
Şi cu gînd rău, de mal de mult Tieste Cel alintat, cînd nouă grea năpastă
Furase un fiu al fratelui şi ’n taină Se abătu pe casa liniştită.
Crescîndu-1 ca pe-al său îl răsfăţase, Şi voi aflarăţl veste de războiul
Sădind în pieptu-î ură şi mînie, Ce-a strîns întreaga Grecilor putere
îl îndreptă ’n cetate să ucidă In jurul Troiel, dornici să-şî răsbune
în unchiul său pe însuşi tatăl său. Că le-au răpit femeia cea mal mîndră,
Dar scopul lui se află; regele Nu ştiu, ajuns-au ţînta răsbunăriî,
îl pedepseşte crud, crezînd comoară Au cucerit cetatea? Tatăl meu
Pe fiul fratelui şi prea tîrziu Le cîrmuia oştirea. In Aulida
El află cine a pierit în chinuri Eî aşteptau zadarnic vînt prielnic;