Page 19 - 1906-19-20

■ 4
416 LUCEAFĂRUL Nrul 19-20, 1906.
pe trepte, spre înţelegere şi închinare, un copilaş şi Duca nu era nici o deosebire? Şi unde ră-
golaşei, în cămeşuţă. Ceeace vrea să zică, că mîne s’o simţim, ca simpli privitori de monumente,
pană şi acestor mititei drăgălaşi li se propove- dacă monumentele lor se clădesc pe aceeaşi idee?
dueşte recunoştinţa... Decît este iarăşi aceeaşi Să ne rugăm poate Domnului pentru o doză
idee, ca şi la Duca, ca şi la Brătianu. mai mare de inspiraţie originală?
Este aşadar motiv să ne întrebăm: Nu s’ar *
putea să existe şi alte idei plastice, care să
P. S. Dintr’o ilustraţie a U ni v er su 1 uî văd că
exprime simţirile noastre pentru patrioţii mari,
şi bustul lui Traian a păţit la Galaţi — o imi­
oamenii de talent, şi chiar şi pentru oamenii taţie; aici aduce un bătrîn pe copilul închi­
de numai oarecare talent? Trebue să ne repeţim
nător. — Viitoarea mare statuă a Regelui va
mereu şi să umplem Bucureştii cu statui, în
imita şi ea?...
care femeile reale şi simbolice să producă atîta G. Bogdan-Duică.
monotonie de impresii? între Brătianu, Catargiu

Adorare.
Avem şi noi pe culme o laviţă sub tei... Te simt că-mi eşti aproape şi mina mea o pun
Durerile vieţii n ajung în umbra ei. De tîmpla ta ferbinte. Apleacă-te să-ţi spun
Acolo cu nădejdea că poate nai murit... Ce dor mi-era de tine, de toată firea ta ...
Aştept îngenunchiată al lunci răsărit, îmi tremură genunchii, şi ’n loc de-a mi-îpleca
Să-mi lumineze drumul din margine de lac, Im mă ridic spre tine în vednicul avînt,
Cînd peste văi, pe dealuri şi ’n codrii toate tac. Ce leagă trup de sufiet şi cerul de pămînt.
Te mîngăi lin pe frunte şi ochii ţi i sărut...
Şi de-am perdut o viaţă... nimica nani per dat...
Zi iubeşti şi-mi spui nimicuri, eu tremur şi te-ascult;
De nu ţi-am fost iubită — ţi-am fost poate mai mult.
M. Cunţan.

Plîrtg apele.

Plîng apele pribege în noaptea fără stele Iubirea mea, de ualurî, corabia şi-a frînt
Şi trestia să sbate în undele de uînt... Şi uiaţa mea să scurge din dor şi din durere,
De lacrimi necurmate pleoapele-mi sînt grele, — Şi totuşi nu te blestăm ei bine te euuînt;
Departe eşti de noaptea în eare mă frămînt, fă dat uieţiî mele o sfîntă mîngăiere,
Ieoană luminoasă a uisurilor mele. Jd’ai înuâţat a plînge, să sufer şi să eînt.
rt. s. -