Page 21 - 1906-19-20

418 LUCEAFĂRUL Nrul 19-20, 1906.
nu-mi dau bine seama cum am putut să ne ’nţelese; arătă cu mîna spre odaia ei
fim aşa de răi. şi se ’ntoarse cu faţa spre fereastră, spre
Se apropia Sfinta Maria, ziua darurilor. a nu vedea ce facem.
Iu ajun, amtndoî fraţii stăm în grădină, Intrarăm la bunica; am simţit un fior
gînditori, îngrijaţi. în alţi ani, a doua zi de teamă şi, o clipă, ne-am oprit amîndoi
ce sărbătoare, şi acum ce doliu, ce pustiu! în prag. Odaia era neschimbată, iar dinsa
Crescusem şi obiceiul tot nu se schimbase. părea numai dusă. — Pe pat văzurăm un
Bonboanele, lirele strălucitoare, hainele plic mare cu peceţi de ceară roşie. Eu cu­
noui, ne-ar fi umplut de acelaş farmec şi tezai să înaintez şi să-l iau. Cetirăm: „Lui
acum la doisprezece ani ca şi în anii eeia- Petrică şi Mărioareî, dela mine din cer 1 .
lalţi. — Da, pentru întîia oară Sfînta Şi tot pe plie, dedesubt; 1 - iscălită „Maria 11 .
Maria sosea ca orice zi, sarbădă, nesfinţită, Era pentru noi.
trecătoare... Am rupt plicul şi am găsit în el aur:
Din spre grădina bunicului venea un două lire frumoase, şi o scrisoare dela
zgomot uşor de paşi. Ne uitarăm pe furiş dînsa:
prin gard. încet, bătrînul se plimba prin „Copii, de aici din cer văd tot. Pentru
gutui, cu ochii mai mult pe sus, uitîn- numele lui Dumnezeu nu mai supăraţi pe
du-se la roade. Pomii erau încărcaţi. Dar bietul bătrîn, căci e bolnav, e slab şi-l
de sigur nu acolo îi era gîndul, ci aiurea, omoară amarul singurătăţii, sărmanul. Ce
căci uneori câta prea mult în aceeaşi parte aveţi cu el? Ca mine o să moară şi el şi
şi tresărea aşa deodată, ca din somn, fără o să-i duceţi dorul, cum mi-1 duceţi şi mie.
ca măcar o frunză să se clatine. Par’că — Nu-I aşa, copii, că n’o să-l mai amă-
presimţise că sîntem pe aproape, căci ne rîţî ?...“
striga încet pe nume. Era mai mult răsu­ Doamne, ce chin trebue să fi fost pe
netul unui dor înăbuşit în sufletul său sărmanul bătrîn cînd scrisese! Erau nişte
chemarea aceea, decît un ce de bunăvoie; trăsuri aşa de tremurate. Hîrtia era pătată
căci, după ce rosti numele nostru, se uită ici şi colo de cerneală; de cîteori nu i-o
împrejur îngrijat. Negreşit, era prea tîrziu, fi căzut din mînâ tocul cu care scrisese
căci noi, cari atîta aşteptam — linguşi­ acele rînduri chinuitoare?!
torii — deschiserăm portiţa şi-i sărirăm Ne-am dus în odaia lui să-i cerem ier­
de git. Ne-a sărutat tremurind, ne-a zis tare. Am găsit acolo şi pe mama. Plîngeau
încet în lacrămi „să nu mai faceţi altădată 11 şi el şi ea. Par’că cine ştie ce se ’ntimplase.
şi, ruşinat poate de slăbiciunea lui, ne Mama ne luă de mînă şi ne duse la
trimise acasă şi ne zise să fim a doua zi dînsul:
de dimineaţă la el, ca... in toţi anii. — Iartâ-i tată; răspund eu de te-or mai
Am fost. Se putea să nu fim ? L-am sărutat, supăra vre-odată...
l-am mîngăiat, i-am şoptit şi noi ce ne-am Nu era însă chip să ne mai asculte.
priceput; l-am făcut să plîngă şi să ne Plîngea ca un copil şi plîugeam şi noi cu
’ntindă mînile încărcate de daruri... hohote zicînd mereu, din adîncul inimii:
însă ne păru ceva nedesăvîrşit: Lipseau Iartă-ne bunicule că n’o să mai facem nici­
cele din partea bunichii. Bătrînul par’că odată — niciodată! I. i\. Bassarabescu.