Page 7 - 1906-19-20
P. 7
Nrul 19—20, 1906. LUCEAFĂRUL 405
de muncă, îi venia în gînd că rău face, că maistoriţa doamnă, Aşa şti dumeta!* şi-l bătea
maî bine-ar fi mers acasă să ’mbuce cit de cît pe Partenie pe umăr. Şi cînd acesta era beat
şi să se odihnească. Vedea ca ’n vis departe de jumătate, îl întreba, sfios pe Hanţ: «Ia, frate
cît ar putea el s’o ducă de bine, dacă n’ar fi Hanţ, n’aş putea şi eu să fiii domn?« — »Vezî
setea aceea, arsura din el, ee-1 tot mînă în bine că putut, noma să vreie! lai bani, îţi
cîrcîmă. Singurul bărdaş din sat, şi un sat mare, cumperi haine de ele şi-i gata.«
destul de bogat, — ar fi putut să-şi agonisească Şi nu de mult Partenie, lucrînd într’un orăşel
ceva pîn’ acum. Şi-şi vedea casa ce stă să se de-aproape, şi-a cumpărat un rînd de haine
prăbuşască, pe cînd el ridicase atîtea case, — nemţeşti, şi ce i-a maî rămas a băut tot. Dar
lemnăria din ele — pentru alţii. — Dar cînd acasă femeia-şî făcu cruce, ca de ducă-se pe
da cu ochii de păhărelul plin, îl înghiţia dintr’o pustii, copiii s’adunară ’ntr’un ungheţ ţipînd,
smîncitură a capului şi de-odată par’că-şî în iar oamenii începură să-l batjocorească. Numai
ghiţia şi gîndurile ce-1 cuprindeau. Hanţ ţinea cu el: »Ei proşti, nu ştiu!«
»S’o dai dracului de meserie! Toţi meşterii — »Proştî, neproşti frate Hanţ dar eu să fiu
dacă nu beau nu pot face nici o ispravă! Ce hoţ de le mai port.«
zici jupîne?« — Dă-le la mine, le port eu, zise sasu. Şi
»Ce să zic, aşa cum spui d-ta. Dar astăzi Partenie i le-a dat bucuros c’a scăpat de ele.
meşterul e maî cu trecere în lume. Ui-te d-ta, Numai cît pe sas nu se potriveau, atîta era co-
dacă nu maî ai de lucru aici, pleci într’alt sat, costîrcul! Pe Hanţ însă gurile oamenilor nu-1
şi nu mori de foame. Pe cînd plugarii-s ţin nelinişteau, şi-a purtat hainele pîn’ le-a făcut tot
tuiţi de petecul de loc pe care-1 muncesc.* flenduri, de-î tot lăsa cîrcîmarului cîte-un petec.
Partenie auzise de multeorî judecata aceasta Mal ales două lucruri îl impresionau pe me
a cîrcîmarului, aşa, că rînd pe rînd, ÎI întră în şterul Partenie în măestria sa: cînd cioplea
suflet convingerea, că măestria lui plăteşte un stîlpî de portiţă, şi cînd închega sicriele pentru
corn de ţară, şi nu s’ar fi dat pe toţi plugarii morţi. Celealalte cioplituri mergeau fără de
laolaltă. Şi cu cît răsturna maî multe păhărele, nici un gînd, ca din maşină. Că-şî aprindea
cu atît vedea maî bine, că, la urma urmelor, pipa, îi ascundea ciutura între musteţele stu
tot satul dela el atîrnă. Şi cum sta singur la foase, îşi punea glăjuţa cu rachiu undeva între
masă, îşi aducea 1 ui-şî pilde. Uite, cînd se naşte aşchii să nu dee nevasta de ea, de-ar fi venit
copilul, îi trebue leagăn, şi leagăne aici în sat pe-acolo, se aşeza într’un genunche, îşi încrunta
numai el ştia face. Ajunge ficiorul mare, scapă sprîncenele, şi ferul luciu se izbea în tact rar,
de miliţie şi se ’nsoară. Dar ca să se ’nsoare ca să iasă netedă laturea cioplită.
întîî ii trebue casă. Cine ciopleşte stîlpiî, grinzile Dar cînd trebuia ridicată o portiţă nouă,
şi tot ce trebue la o casă nouă? El, meşterul. Partenie-şî uita cu totul de glaja cu vinars.
Trec anii, şi ’mbătrîneşte omul, şi nu peste Cînd avea stîlpiî ciopliţi gata, se uita cu dra
mult ...fiiit... s’a gătat: vine moartea. Un sicriu, goste la ei, gîndurî frumoase i se amestecau,
o cruce la cine s’alerge rudeniile să le facă? închegînd planul după care va tăia strimbuţele
Tot la Partenie, săracu! Şi dacă are omul ago şi florile în lemnul de stejar. Faţa lui aspră se
niseală în jurul căsii, îi trebue poartă la curte, însenina şi se apuca de munca migăloasă înti
portiţă, şoproane etc. ce-ar face ei dacă n’ar fi nerit par’că. Şi dac’aî fi trecut prin satul pustiu,
Partenie aici în sat? cînd oamenii-s la muncă pe hotar, în văpaia
Luminat la faţă de gîndurile acestea meşterul aprinsă a soarelui, n’al fi crezut, că omul acesta
mulţumea lui Dumnezeii că l-a dat tată-so Ia ce stă ghemuit şi tot dă cu ciocanul în limba
meşteşugul acesta, şi ’ntreba foarte des pe cîrelmar: de fier, nebăgînd în seamă copiii ce s’aîî strîns
»Fratele Hanţ n’a maî dat pe-aicî?« Hanţ era în jurul lui, şi privesc cu capetele plecate, cu
un sas înalt ca o prăjină şi beulor de să-l dai mînuţele la spate, la florile ce răsar pe stîlp,
catran. Cînd era în voe bună Partenie cu el se — e un beţiv ce nu mai are nici un Dumnezeu.
înţelegea maî bine. Era Hanţ. acela un om cu Şi oamenii din sat cînd ÎI vedeau măestria lui,
ceva carte şi avea o atragere nemărginită pentru clătinau din cap a pagubă pentru Partenie acesta,
măestrii. »Noa ie, la noi maistru-i domn şi care-ar fi fala satului dacă n’ar fi aşa de beutor