Page 11 - 1906-21-24

440 LUCEAFĂRUL Nral 21-24, 1906.

pite te-aî şi apropiat de mine, şi rai-aî spus Şi cînd simt puşca ’n spate îmî vine par’că
într’un glas cum nu te-am maî auzit vorbind anume să păşesc ca D-ta, să zimbesc ca D-ta,
de cînd sînt: »Măî Ghiţă, să ştii că pe tine te să mă încrunt aşa cum te-am văzut odată pe D-ta.
duc la şcoală la oraş». Nu mi-aî zis mai mult, Şi vezi toate acestea au stat moarte în sufletul
eu n’am înţeles nimic, dar am început să plîng meu, toate gîndurile acestea de asemănare, în­
cu lacrimi înodate sub barbă. — Culiţa a venit treaga legătură ce-î între sufletul meu ş’a D-tale,
într’un tîrziu să mă mingăe, spunîndu-mî că au stat moarte pîn’ acum de curînd, deşi-s om
mine mă duce la un cuib de ciocănitoare verde. mare din darul lui Dumnezeu. Cînd am trecut
Dar se vede, că D- ta aî fost înţeles cu mama, în fuga trenului pe lîngă hotarul moşieî noastre,
că nu mi-aî maî zis nimic pînă n’aî fost gata acum de curînd, mi-a răsărit copilăria şi chipul
de plecare. D-talc aşa de ademinitor, aşa de clar şi luminos,
Abia tîrziu am înţeles că protopopul la examen îneît nu m’am putut răbda să nu-ţî amintesc
ţi-a băgat gîndul acesta în cap. Şi D-ta, cum lucrurile acestea. D-ta poate ţi le-aî uitat că-î
iţi plăcea să citeştî şi să scriî se vede c’aî în­ mult de-atuncî; te veî mira că eu le ştiu, şi,
ţeles în grabă şi m’aî dat la şcoală. Că înainte poate totuşi îţî va părea bine de şirele acestea,
încă, pe cînd umblam în sat la dascălul Ilieş, D-ta maî bine decît de obicinuitele epistole dela trei-
aveai o carte ce-ţî venia rar de tot, ţi-o aducea patru săptămînî odată...!! I. Ayîrbiceanu.
un ţigan Cuţuli, plină de chipuri pocite şi tot
citeai în ea. Abia maî tîrziu am băgat de seamă
că era o foae umoristică, moartă acum. D-ta lfigenia în Taurida
mă puneai să citesc în cartea aceea, dar eu mă dc Goethe.
opriam la cel dintîî cuvînt, şi tot slovenindu-1
nu mă puteam urni, pînă co nu-mî ajutai D-ta. Actul întîiu. Scena a patra.
Ifigenia (singură; se roagă Dianel).
Dar în scimb chipurile acelea şoldite de acolo
mi-aîi rămas totdeauna în minte. Tu aî nouri, mîntuitoareo,
Cu primăvara aceea am luat lumea ’n cap. Ca să ’nvăluî pe cel fără vină,
Mi s’au început colindările, dar vezi D-ta, acestea Şi sâ-î zmulgî din braţul năpastei
pentru mine nu maî au nici un rost. Veî şti Şi, pe aripi de vînt, peste mare,
D-ta cit al avut să asuzi pînă ce m’aî văzut Peste întinsele lumeî hotare,
scos între oameni. — Unde-ţî place, să i duci fără veste.
Dar azi, cînd sînt pătruns de amintirea D-tale, Eşti ştiutoare şi vezi viitorul;
nu ştiu pentru ce gîndul meu se ’ntoarce numai Nul ascuns pentru tine trecutul;
la timpul cît chipul D-tale a luminat înaintea Tu veghezi peste-aî tăi Cu privirea;
mea. Şi o putere mare mă mîna să mă gîndesc Cum, peste lume, lumina ta blîndă,
mult la tot ceeace e legat de D-ta din viaţa Sufletul nopţilor, tainic veghează.
mea, şi cu cît mă gîndesc maî adine cu atit mi Apără mînile mele de sîngel
se pare că te văd pe D-ta maî bun, te înţeleg Numai blesteme şi groază aduce;
maî bine, şi văd maî curat şi în sufletul meu. Stafia celui ucis fără voie
Par’ că numai in clipele acestea, noue pentru Vecinie pîndi-va ceasul cel rău
mine, bag eu bine de samă legătura dintre inima Al ucigaşului, să-l înspăimînte.
D-tale şi a mea. Şi multe din cite fac eu azi Zeii iubesc răspînditele, bunele
nu le-aşî putea pricepe dacă nu mi-aş aduce Neamuri ale sărmanilor oameni
aminte de D-ta. Şi bucuros le ’ngăduie traiul
Vezi D-ta, cînd aud un cîntec ce-mi place, Cel trecător şi le ’ngăduie, darnici,
care-mî înseninează sufletul şi mi-1 umple de Să-şi înalţe şi dinşiî privirile
mângaere ca o binecuvîntare a lui Dumnezeu, Spre tăriile lor cele vecînice,
nu pot să nu-mî aduc aminte de D-ta, cînd staî înveselindu-se cîteva clipe.
cu nopţile întregi in cîrcîmă şi plăteai la cîntăreţî (Sfîrşitul actului întîiu).
vestiţî din sat, ca să-ţî cînte, iar D-ta staî dus pe Trad. de I. Borcia.
gîndurî, făr* să te-atingî de-tin strop de beutură.