Page 26 - 1906-21-24
P. 26

Nrtil 21—24, 1906.         LUCEAFĂRUL                        455
           —  Stăpîne,  îî  ziseră  eî,  ne-aî  dat  un  mare   aproape  străvezii  şi  ca  din  lumină  multă  viorie.
          bun,  dar  e  nedesăvîrşit.  Fă  ca  somnul  să  fie   Frunzele  de  iederă  erau  roşietice  ca  revărsatul
          veşnic!                           zorilor.  Totul  era  răpitor,  de  o  blîndeţe  necu­
           Vişnu  îşi  încruntă  sprîncenele  divine  şi  su­  noscută  în  Câmpia  Vieţii,  curat,  cufundat  într’un
          părat de nemulţumirea lor le răspunse:  vis  limpede,  amorţit  într’un  somn  ideal  şi  fără
           —  Eu nu pot să vă daft aceasta. însă duceţi-vă   sfîrşit.
          la  trecerea  rîuluî  şi,  pe  malul  celalalt,  veţî  găsi   în  aerul  curat  nu  era  cea  maî  mica  adiere.
          ceea ce căutaţi.                 Nici  o  floare  nu  se  clătina,  nici  o  frunză  nu
           Oamenii  se  supuseră  şi,  în  cete  mari,  eî  se   tremura.
          îndreptară  îndată  cătră  malul  micului  lac,  unde   Oamenii  cari  veniseră  pe  malul  rîuluî,  cu
          se opriră privind de cealaltă parte.  mare  sgomot,  amuţiră  văzînd  această  întindere
            Dincolo  de  apa  liniştită  şi  limpede,  pe  malul   nesfîrşită, viorie şi nemişcată.
          împodobit  cu  flori,  se  întindea  Cîmpia  Morţii,   Apoî, începură să vorbească pe şoptite:
          ţara lut Siva.                     —  Ce linişte şi ce lumină!
            Acolo,  soarele  nici  nu  răsărea,  nici  nu  apunea.   —  Acolo e pacea şi somnul cel veşnic.
          Ziua  şi  noaptea  nu  existau.  Toată  întinderea  era   Cîţiva dintre eî, ceî maî obosiţî, ziseră:
          plină  de  o  lumină  viorie  totdeauna  deopotrivă.   —  Haideţi să căutăm somnul cel veşnic
          Lucrurile  nu  făceai!  umbră  de  loc,  căci  această   Şi intrară în apă.
          lumină  pătrundea  pretutindeni  şi  părea  că  este   Apa  se  desfăcu  îndată  înaintea  lor,  ca  şi  cum
          firea însăşi a lucrurilor.        ar fi vrut să le uşureze trecerea.
            Această  ţară  nu  era  un  deşert,  căci  cât  puteai   Ceî  cari  rămăseseră  pe  mal,  cuprinşi  de  neli­
          vedea  cu  ochii,  zăreai  coline  acoperite  cu  măreţe   nişte,  îî  cliiemară  pe  nume,  dar nicî unul  dintre eî
          păduri  de  arbori,  împrejurul  cărora  se  urcai!   nu-şî  întoarse  capul  ci  îşî  urmară  drumul  maî
          plantele  acăţătoare.  Iedera  şi  viţa  erau  atîrnate   departe, atraşî de farmecul ţării minunate.
          de  stîncî.  Dar  stîncile.  arborii  şi  plantele  erau  Mulţimea, care-î privea de pe malul Vieţii,




























                        Expoziţia de copii din comuna Apoldul-român: o familie fruntaşă.
   21   22   23   24   25   26   27   28   29   30   31