Page 33 - 1906-21-24

462 LUCEAFĂRUL Nrul 21-24, 1906.
j a r u l şi alte 18—20 poezii său poeme soarele imn, rămas fragment, S o a r e l e . Acesta este maî
stă tot în amiazî. scurt şi de aceea îl prefer ca citat:
De-acum chiar putem zice că iubirea soarelui
O soare, veselie, viaţă, întinerire!
devine cult. Deocamdată S o a r e l e d e i a r n ă A lumilor podoabă, a cerului zimbire!
este chemat de ţară: Deschizător feeric de aripi sburătoare,
Deschizător maestos de glasuri cîntătoare,
Tu ştii cit tara te iubeşte
Alungâtor de visuri, de griji, de gînduri rele,
Şi cit în zodia luî Maiu
Absorbitor de umbre, culegător de stele,
L’a ta zimbire ea ’nfloreşte Ochiu splendid, care ’n tine oglinzi întreaga lume,
Şi se preface ’n dulce raiu.
Ador a ta lumină, mă închin la al tău nume
Şi simt că fără tine tot omul în orbire
Şi ca p'un sol de fericire
Trimis de însuşi Dumnezeu Lipsit ar fi de zile, lipsit de fericire! (P. fiii.)
Tu primeşte-o, dulce mire, Putem încheia aici.
Cu desmerdărî la sînul tău (P. 240)
V. Alexandri n’are păreche în literatura noastră,
Ediţia »Minervei« mai are trei împărţiri cit este vorba de sufletul vieţii înflorite la soare,
A l t e l e , O s t a ş i i n o ş t r i ş i A d a o s . După pe care el o simţia adînc ca întîia condiţie a
atotputernicia de piuă acum a ideeî soarelui fiinţei sale, a gindiriî sale, a simţirilor de feri­
ar fi anormal ca ea să dispaiă şi normal să cire, a cîntării sale.
crească încă. în adevăr este uimitor ce des se Regina a zis despre el că »din cupa sa de
găseşte ea şi aici. Cultul soarelui devine chiar aur bea numai lumina». Figura regală este cam
maî subiectiv. în monotonia, ce începe a se simţi, grea de conceput, dar eu i-am scris în rîndurile
subiectivismul acesta este o variaţie: Poetul se de faţă un comentai-, care dovedeşte că în fond
închină la soare ca orice păgîn. Iată-i I m n u 1 este adevărată.
c ă t r ă s o a r e , un i m n de 36 versuri, iată alt G. Bogdan-Duică.
Lăutarul.

Cîntă, lăutare, cîntă; Căci cîntările-ţi măiestre Supt arcuşul tău tresaltă
Tu ce n’aî nici rost, nici nume, Nu se 'nalţă ’n zări albastre, Şi maî liniştită, hora;
Altora să-ţi spui povestea, Ci în ele-şî află rostul Iar de zici vreodată doina,
Cîntăreţ, pribeag în lume. Jalea sufletelor noastre. Plînşi îs ochii tuturora.
Spune jalea ce te-apasă; Adu-ne supt gene lacrimi, Din cîntările-ţî duioase
Măiestrită ţi-e cîntarea, Adu iară pacea sfîntă Se desprinde-atîta jale, —
Nimeni nu e să ţi-o ’ntreacă în truditul nostru suflet. în suspinele vioarei
Nu e nici privighetoarea. Cîntă, lăutare, cîntă I E povestea vieţii tale.
Şi durerile-ţi tăcute Şi cu plînsu ’n ochi îţi spunem,
De nu vrei a ni le spune, Căci cîntarea ta ni-e sfîntă,
De prisos le strîngi în suflet, — Noi care ’nţelegem jalea, —
Par’ că tot răsuflă ’n strune; Cîntă, lăutare, cîntă.
Dacă ochii-ţî sînt limpezi Spune tuturor, povestea
Mult mai arzător ţi-e dorul; Sufletului tău, — să-I doară!
Supt îngheţ — adesea — cură, — Cîte nu i-aş spune lumei
Cu maî mult îmbold, isvorul. De-aş şti zice, din vioară.
Decemvrie, 1900. Dinu Ramură.