Page 4 - 1906-21-24

434 LUCEAFĂRUL Nnil 21—24, 1906.
^trr
O scrisoare tatii.

... »Nu ţi-am scris de mult şi nici nu ştiii cîte-o svîrlită înaintea eî. Dar de cînd aveam
cum ţi-ăş putea eu scrie în clipele acestea. Am >ţiţul* mergeam înaintea dumniaeî sărind într’un
trecut acum de curînd în fuga trenului pe lingă picior să sune mai bine globurelele din el. —
hotarul satului nostru, şi m’a cuprins o duioşie Par’că văd şi acum mirarea mamei, cînd odată
ce nu mai vrea să treacă, c-e mi te aduce vecinie — venind săcuî cu vase de pămînt în sat —
înainte pe tine şi pe mama, dar mai ales pe tine. D-ta mi-aî cumpărat ţiţul acela.
Era o vreme uscată, de nu puteau în toamnă »Aşa, tu te puni în mintea copiilor* zicea mama.
să-şî facă oamenii arăturile. Dar de două-trejfizile D-ta n’aî zis nimic, ci m’aî prins de braţe şi
cerul se ’norase. Norii grei se plecau pe umerii m’aî ridicat pînă ’n podele. Doamne, cum mi
dealurilor mari ca nişte hlamide întunecate de s’a părut mie c’am fost de sus atunci!
bronz, şi iar se ridicau. Cum stăm la fereasta De multeorî stăm, făr’ să mai ştiu do ce să
vagonului, mi se arătară în fugă hotarele satului m’apuc. în portiţă. D-ta aî venit Ia mine, te-aî
nostru aşa de pretinoase, şi totuşi atît de triste plecat aşa pînă de-asupra capului meu şi mi-aî zis:
par’că, Cercetam cursul norilor, ci o căldură »Măî Ghiţă, vrere-aî tu să aî un căruţ? Ştii
mi se ridică din piept, adueîndu-mî lacrămî în unu aşa cu patru roate?*
ochi: oare va ploua şi pe hotarul nostru, unde Eu atunci m’am uitat mult în ochii D-tale,
e petecul tău de moşie? — Şi la gîndnl acesta pînă ce mi-aî zis, — nu ştiu — părea că-ţî vine
te-am văzut şi pe D-ta la noî în curte, afară sub să rîzî orî să plîngî:
şopron, cu pălăria veche trasă pe ochi, cum »Să vezî numai, pe mîneseară îî gata.*
ciopleai la o coadă de greblă. Şi de-atuncî nu In sara aceea nu m’am deslipit de D-ta Am
ştiu ce alesătură S’a făcut în sufletul meu, dar cinat în braţele D-tale. Mama se răstia şi striga
simt că te văd cu totul într’o altă lumină ca tare la ceilalţi copii, dar efi- nicî nu vream să
pîn’ acum, şi de aceea astăzi nici nu pot să-ţî bag de samă. In ziua următoare — era o zi plo­
scriu obicinuita epistolă, la trei-patru săptămînî ioasă şi întunecată — ştiîi c’am stat tot lîngă
odată. D-ta, cu ochii pierduţi la minunatele cioplituri
Iun vin în minte clipe aşa de depărtate, frîn- ce le făceai. Ziceai că faci întăî roţile, acelea
turî din viaţa de odată, nu în şir, ci mestecate, le cunoşteam şi eu. Şi mie, cît se desluşia mai
în cari pe D-ta te văd totdeauna întîî. Casa bine rotiţa, zimbetul de fericire mi se întipărea,
noastră bătrînă, cu coperişul de ţiglă bătucit cu se vede, tot mai mult. — »De ee-ţî vine să rîzî,
negei de muşchi suri şi verzi, o văd atît de măi Ghiţă* mă întrebai D-ta. Dar eu clătinam
aproape, îneît îmi vine să intru. La fereastră din cap şi nu voiam să-ţî spun. — Euda, loitrele
străjuesc doî frăgarî, din cari D-ta vara ne scu­ şi celelalte nu le mai înţelegeam, şi priveam,
turai fragile negre. Ne tot miram noi copiii cum cîte-odată distras, la cioplitul D-tale, gîndeam
poţi D-ta să clătinî aşa de tare frăgariî, şi după că te-ai apucat de altceva să faci. Dar cînd se
ce te duceai, cercam şi noî. — Cînd mergeam încheie cărucioara, am bătut în palme, am rîs
răniţi pe mînî şi pe obraz, mama rîdea şi rîzînd cu hohot ş’am plecat fuga să spun fraţilor de
striga tare cu noî, de gîndeaî că se ceartă cu minunea pe care aî făcut-o D-ta.
cineva. — După casă duce hudiţa îngustă şi De-atuncî mama avuse pace de noî. Prin curte,
umbroasă, pe unde mergeau femeile şi fetele după pe drum, căruţa noastră durăia în fuga aprinsă
apă la izvor. — Ştiu că mi-aî făcut un cîrliguţ a căluţilor: cînd eu şi cu o soră, cînd sora şi
luciii şi uşor, mi-aî cumpărat un »ţiţ« mic şi cu celalalt frate, pe cînd unul stăm totdeauna
cu globurele ’n el, să am cu ce merge şi eu cînd baroneşte in cărucioară. Copiii din vecini pri­
mama îşi lua cele două căni verzi şi pornea. viră întîî miraţi, apoî alergai! şi eî după noî în
De multeorî vrea să iasă din curte nebăgată în pravul drumului. — Mal ales seara era bucuria
samă, să nu mă iau şi eîi — rnînz după ea. Dar noastră mare. Că după ce veniau vitele din ciurdă,
par’ că-mî spunea cineva înainte: totdeauna obli- şi mama mulgea vacile, după ce noî cutiam viţeii
ciam, şi cu cîrligul tîrîiş după mine, alergam de ce zburdau prin curte, venia Ionu Tişiî din ve-