Page 10 - 1908-01-02
P. 10
Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 17
umeri şi cu manile amândouă
înfipte în brâu — ca întotdea
una când eră mulţămit de rân-
duiala treburilor puse la cale,
— păşiâ rar şi apăsat arun-
cându-şi privirea când înnainte
spre »băeţi«, cum le zicea el
tinerilor, când împrejur la gineri
şi feciori, cărora le răspundea
abia când şi când în cuvinte
scurte şi apăsate ...
Poeniţa aceea bătăturită de
pe tăpşanul din faţa bisericei
unde se juca de obiceiu hora
satului şi unde acuma fusese
scoasă nunta la care se duceau
toţi ai Radului, era depărtişor
Caricaturistul Iser în atelierul său.
în susul satului şi alteori când
cu ochii mari şi umeziţi de lacrimi, dar înne- leica Sultana trebuia să se ducă cu fata până
când-o fără veste un plâns, ascunse faţa in mâni acolo la horă, i se părea că nu mai ajunge şi
in vreme ce capul şi-l pleacă uşor pe umărul se miră cum de nu se mai găsiâ şi alt loc mai
flăcăului. Voicu ii prinde atunci mijlocul, şi cu la mijlocul văii, unde să s’adune tinerii la joc.
vorbe pline de dragoste caută s’o liniştească. Şi i-se părea tăpşanul urât şi nepotrivit, nu atât
Dar cum furtunile acestea de obiceiu trec poate din pricina depărtării cât din aceea că era
repede, Sultana se ridică şi făcându-şi loc printre chiar în poarta popii...; iar preoteasa, cum ridi
fete şi nurori se ’ndreaptă spre tineri grăind case tocmai atunci fată mare, eră prea înţepată
cu dulce în glasul ei abia potolit: la vorbă şi prea-şi credea fată mândra satului...
— Las’ maică, voi nu luaţi în samă... Aşa Acum însă măcar că nunta se juca în poeniţa
sunt eu .. . plâng degrabă. Curg lacrimile, bată-le, cea cu pricina, totuş Sultana Radului a mers
de voe bună ca şi de năcaz... şi-acum de dragul
vostru uite nu m’am putut stăpâni...; dar voi
nu luaţi în samă ...
Cum însă lacrimile steteau să-i înnece iar
glasul, întinse mânile amândouă şi apropiindu-se
de tineri, îi îmbrăţişa sărutându-i pe amândoi.
împrejur, nevestele toate râd cu ochii în la
crimi, iar din prag Radu şi cu Zamfira Răză-
şului privesc cu sufletele mute par’că de o dulce
înduioşare părintească.
Şi-acuma, când toate neamurile vechi şi nouă
plecase spre nunta care se juca în tăpşanul
obişnuit al horei, înnaintea tuturor mergeau
singuri Voicu şi Dochiţa. Ţinându-se de mână,
păşiau cu spor la drum în vreme ce graiul lor
scăpat mai mult pe şoptite se înnecâ în râsul
mângăetor al dragostei.
După, ei la oarecare depărtare, veneau soa
crele, încunjurate de neamuri şi dintr’o parte
şi alta, iar în urma tuturor, Radu cu căciula
adusă aşa pe-n sprinceană, cu cojocul intre
Iser: O bucureşteancă.
2