Page 15 - 1908-01-02

22 LUCEAFĂRUL Nml 1-2, 1908.
în ziua de logodnă, frumoasă şi veselă, stăteâ de senin sufletesc ori de furtună cu belşug de
sus pe laviţă între suratele ei de mireasă. lacrămi, tovarăşii se opresc.
Cu un râs uşor abia înflorit în preajma gropi­ Leica Sultana scăpată de prinsoarea braţului
ţelor din obraji şi cu ochii umeziţi în privirea vânjos, răsuflă din greu şi se răzimă de tulpina
de dragoste, ea aşteptă pe cineva, de bună samă albă a copacului, iar badea Potecă, ridicând
că aşteptă, se gândi leica Sultana... Dar oare lumina deasupra, întinde capul şi priveşte devale
pe cine? Pe ea, pe măicuţa care sosiâ cu gândul în golul scoborâşului, dincotro s’auziâ tot mai
s’arunce iar vorbele dureroase cu amânarea bine glasul nuntaşilor amestecat cu scârţiitul
nunţei, ori pe Voicu, visul ei cel drag? viorilor şi bâzăitul cobzei.
Şi atunci cu inima muiată, cu ochii înpânziţi Câteva lumini scăpărară prin întuneric, şi apoi
de o undă de lacrimi împăciuitoare, ar fi vrut bubuituri prelungi de pistoale şi chiuituri voini­
să se ducă să-şi strângă fata la piept şi s’o sărute ceşti spintecară liniştea văii. Mulţimea ajunse
în semn de binecuvântare şi menire tot de noroc..; la poarta Radului, dădu năvală urcând la deal:
dar se opri căci de afară, furtuna domolită adu- iar voinicul care-şi jucase baba până atunci, le
ceâ pe aripile ei ostenite, glas de vioară şi sare în cale fără zăbavă.
frânturi de chiote, cari parcă se tot apropiau Dintre gurile mari şi bogate, cari se ’ntreceau
mereu... Mirele de peste vale, cu lăutari, cu din tâlcuri şi hiritisiri, ceea a lui Sava Răzăşul,
neamuri vesele şi gălăgioase, s’apropiâ de cuibul păreâ să le întreacă pe toate... Cum a dat cu
cel care îi ascundeâ odorul dragostei. ochii de Potecă, cea dintâi vorbă pe care i-a
Radu oare stăteâ acolo în casă, cinstind lumea, aruncat-o. a fost tot în pofida leichei Sultanei.
ca după obiceiu, cu vorba cea aleasă şi vinişorul — Şi aşa cuscre Radule, s’amânăm nunta şi
cel bun, simţi la timp şi dădu fuga spre uşă, alt chip nu...?! Tii, ce avem să mai jucăm,
unde intâlnindu-şi pe tovarăşa lui de trai, ple­ Doamne, şi numai în ciuda cuscrei, Sultănichii,
cară împreună să ’ntimpine nuntaşii eu voe bună. ca să mai plângă aşâ o leacă...
Scoborîţi în bătătura largă. Potecă începu să Zicând, trage un chiot, iar apoi prinzând pe
chine vesel şi în tropot mărunt să bată pămân­ Radu pe după gât c’o mână, cu cealaltă ple.'Că-
tul, pe care cum îl atinsese îl şi simţise întărit, neşte din degete, făcând semn ţiganilor să zică
amorţit de gerul care se lăsase iute spre sară.. tot mărunt şi îndesat, aşă cum ştiau că-i
Cum însă afară eră întuneric de-a binele, şi place lui, iar din gură bâzăe ţinând hangul şi
baba i se rezleţise în clipa lui de joc şi bucurie, îndemnând :
ridică mâna stângă cu mucul de lumânare în Zii măi, zii!..
sus până pe de-asupra capului şi privind cu Zii aşii şi iar aşii...
luare aminte prin negura deasă, îşi chemă Că-i mireasa frumuşeii %
tovarăşa pe care o zărise ceva mai la o parte... Zii măi, zii!..
— Vino ’ncoace măi babă, şi-om jucâ de bu­ In urma lor se prind şi alţi voinici şi brâul
curie, că uite Dumnezeu ştie ce vreme să gătească se lungeşte până când cei din frunte ajung
pentru nunta Doichiţei. - Şi zicând s’apropie sub poala măsteacănului, unde Sava zărise pe
de cuprinde mijlocul Sultanei cu dreapta în soacra cu pricina. Aci, cu gând s’o prindă la
care ţinea şi plosca cea purtătoare de cinste, şi mijloc, duc jocul împrejur şi ’n tactul mărunt
apoi prinse a răpăi pământul iar în bătăi mărunte, al bătăilor răsună iar glasul cel poznaş:
chiuind ca un voinic: Zii măi, zii!..
lauzi ia..., iauzi ia, măi babă ia Zii mereu, mereu, mereu,
Cum mi-o bate la pingea, Să se prindă soacra ’n joc !..
De răsună cea podea...! Zii mereu, zii măi zii!..
Şi astfel, Potecă în joc de bucurie, iar Sultana Dar când s’apuce pe leica Sultana şi s’o prindă
purtată mai mult pe sus, se pomeniră pe coastă în joc, potrivit cântecului, ia-o de unde nu-i!
în tăpşanul de sub poala măstacănului bătrân, Ţinând samă de datina veche, mirele şi toţi
care după atâta zbucium, acum stăteâ cu crăngile vedraşii lui trebuia întimpinaţi în pragul uşei
plecate în jos, liniştit, ca într’o clipă de odihnă cu vorbe bogate şi anume alese ca pentru nişte
adâncă... Acî, ca demulto-ori, în atâtea clipe cinstite feţe mari ce erau, dar mai ales cu