Page 3 - 1908-01-02
P. 3

10                         LUCEAFĂRUL                Nml 1-2, 1908.

            lampa.  Apoi  am  stat  câteva  clipe  spre  a-mi   cineva,  îl  izbii  cu  putere  la  o  parte  şi  scăpai
            obişnui  ochii  cu  întunerecul  şi  am  scos  cuţitul   afară.  Departe  de  han,  când  rn’am  oprit  să  mai
            spre  a  izbi.  Dar  în  clipa  aceea  mi-a  fulgerat  răsuflu  şi  să  ascult,  mi-am  adus  aminte  că  am
            prin  minte  că  ar  fi  mai  bine  să  încui  uşa  pră­  lăsat  cuţitul  pe  masă.  Eră  să  mă  întorc  să-l  iau,
            văliei.  Lăsaiu  cuţitul  pe  colţul  mesei  unde  se   dar mi-a fost frică ...
            afla  hangiul  şi  mă  dusei  cât,putui  de  încet  să   Atât  vă  pot  spune  eu...  Mai  mult  nu  ştiu
           încuiu  uşa.  Dar  n’am  apucat  să  ajung  până  la   nimic la sufletul meu«.
            ea  şi  auzii  cum  o  zguduie  cineva  de  afară.  Am   Dar  spusele  acestea  părură  juraţilor  o  min­
            înlemnit.  Mă  dădui  după  uşă  şi  mă  lipii  de  pă­  ciună  ticluită  în  arest  şi  logofătul  Stoian  fii  con­
            rete.  Simţii  cum  se  deschide  uşa  şi  auzii  cum   damnat  la  muncă  silnică  pe  viaţă  »pentru  omor
            intră cineva înăuntru.           cu premeditare*.
                 Atunci mă zvârlii de unde eram, dădui peste      C. Sandu-Aldca.
                                         ţX=:

                                     SCRISOARE.

                         Iar nu (i-am scris de mult...     îmi vei răspunde, poate,
             Stau câte-odată seara, şi singură-mi ascult   Că ’nţelepciunea asta, o poţi găsi la toţi
             Un gând care mă ceartă, şi altul care-mi spune   Ce şi-au visat izbânda, şi s’au trezit iloţi...
             Că şi tăcerea-i una din multele piezi bune,
                                               Nu, nici altcând, nici astăzi, eu nu pot fi aceea
             Ce stau în preajma celor ce se ’n}eleg... Şi-apoi,
                                               Ce vrea s’aprindă focul şi-o sperie scânteia, —
             Aşa a vrut pe semne şi soarta, de ’ntre noi
                                               Cum nu pot fi ilotul îngenunchiat de-acel
             A pus atâta cale ...
                                               Ce-a fost mai tare ’n luptă, ori poate, mai mişei.
             Şi... ce să-fi spun acuma?... mă uit şi eu cum frec
                                               Dar când te uiţi cu ochii la mânile străine,
             Asupră-mi nopţi, şi zile, şi gânduri ce-şi petrec,
                                               Care dărâmă zidul ce-a fost clădit de tine
             De-o bună vreme ’ncoace, prin voia sorţii şirul,
                                               Cu-atâta sfântă râvnă, că ţi-ai fost pus în el
             Fără să {ie seama de-i alb ori negru firul. —
                                               Şi sufletul, şi gândul, şi ’ntregul vieţii ţel, —
                         ... Şi, precum vezi, trăesc   Când vezi cum vin, şi sfarmă, şi nărue cu ură,
             Citind o carte ’n care doar ochii mei citesc.  Ce-ai fost clădit cu-atâta cucernică măsură,
             De oi sfârşi-o astăzi, ori mâni, ori niciodată,  Pentrucă li se pare că ’n stratu cel dintâi
              Nu mă întreb, — cum nu ştiu, de-o fi adevărată   Ai pus o cărămidă cam ştirbă ’n căpătâi
             Ori e o născocire de gând fără temei,  Şi ’n stratu cel din mijloc o alta ce le pare
              Povestea asta scrisă doar pentru ochii mei...  Că-i prinsă ’n tencuială ceva, ceva, mai tare
              Şi n’o fi gând nici zimbet, nici lacrimă de milă,  Decât sunt celelalte......................................................
              Ce s’o opri cu vrere pe-o anumită filă
              Mai mult decât pe alta...                 ... Dar, ce să le mai spun ?...
                                               Fireşte că sunt clipe în care stai nebun
                         Acuma să nu crezi     Şi sunt de bună seamă şi clipe ’n care par’că
             Că nu sunt împăcată cu viaţa mea, — dar vezi   Simţi că te-apasă ’n creştet ceva, ce vrea să-ţi stoarcă
             Că printre-aceia căror durerea le ia birul   De veci, orice putere de-a mai legă un gând...
             5unt frunţi pe cari atâta de-adânc a fost pus mirul
             Durerilor ascunse, — şi-atât de-adânc au fost   Şi-apoi... încet cu ’ncetul vine şi vremea, când
              Brăzdate de ’ndoială, că nu-şi mai cată rost   Ajungi în starea ’n care mă vei găsi pe mine
              Şi nu-şi mai cer izbândă nici unui dor, — ci toate   Din începutul ăstei scrisori... Şi... ţi-e mai bine!...
              Le lasă ’n voia sorţii...                            Elena Farago.
   1   2   3   4   5   6   7   8