Page 32 - 1908-01-02

Nrui 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 9

— Ai vrut să spui ceva’ hangiului şi poate — Nu l-am ucis eu! — răspunse tresărind
şi hangiţei, hai? logofătul.
Iana îşi plecă privirile în pământ iar logo­ — Ocna te mănâncă, nemernicule — zise sub­
fătul vedea unde vrea să-l aducă omul dreptăţii. stitutul.
— Când ai venit la han astănoapte? — Domnule procuror, — zise logofătul —
— De vreme. doi ochi am. Să-mi plesniască aci pe loc, dacă
— Cam pe când? l-am ucis eu.
— Să tot fi fost ciasurile nouă. Şi era atâta sbucnire de sinceritate în toată
— Ei şi ce-ai făcut ? Spune! fiinţa logofătului, încât oamenii dreptăţii se pri­
— Ce să fac ? ... Nimic. viră tăcuţi câteva clipe şi acelaş gând le trecu
Logofătul nu mai putea vorbi. Ceru un păbar prin minte: »mare canalie!»
de apă pe care-1 beii pe nerăsuflate. Logofătul nu înţelese bine însă privirile ce şi
— Ai mai venit vreodată noaptea la han? le aruncară cei doi ai stăpânirii. El crezu că
— Nu! acele două priviri şi-au spus: »poate n’o fi ol
— Niciodată? ucigaşul» şi zise:
— Niciodată! — Ce aş fi avut eu cu el ca să-l omor?!
— De ce? — Eră ceva! — răspunse substitutul.
— Ce era să caut? — Ce? — întrebă repede logofătul.
— Dar cânii când i-ai îmblânzit? Ziua? Lo­ — Erâ hangiţa!
gofătul tresări. I-se părea că-1 strânge un laţ Logofătul ameţi. El îşi aminti că îndată ce au
de gât. El duse mâna la gât ca spre a rupe ajuns la han, cei doi oameni ai dreptăţii, au
laţul acela nevăzut ce-i curma răsuflarea. Se uita luat la o parte pe Mitrea Cazacii şi pe hangiţa
la substitut, apoi la judecătorul de instrucţie, şi i-au întrebat aproape un cias de vreme. Aşa
apoi la hangiţă şi la Mitrea Cazacii. Şi par’că dar ei ştiau că el, logofătul, umbla de mult
vedea scris in ochii lor: »Ce mai umbli să mai după hangiţa, ştiau că ameninţase pe hangiu,
scapi, logofete ? Nu vezi că eşti prins ?« El că înhlânzise cânii, ştiau că venise in noaptea
simţea cum se învârteşte locul sub el şi cum trecută la han şi vedeau acum cuţitul plin de
i-se înfige in suflet ca un fier roşu întrebarea sângele hangiului. Ştiau tot. tot, tot. Atunci
cea grea: de ce l-ai ucis? Cu fiece clipită în­ pentru ce-1 chinuiau aşa? Şi logofătul Stoian
trebarea aceasta îi răsuna mai tare în auz şi el nu mai răspunse nimic.
nu mai ştia dacă i-a mai repetat-o oamenii drep­
tăţii sau dacă i-o repetă numai mintea lui ame­ Abia la judecată, dupăce procurorul a înfierat
ţită. Dar întrebarea aceasta nu trebuia să ră- cum s’a priceput mai bine pe acest »monstru«
raâie fără răspuns... El răspunse deci, tare: logofătul Stoian a spus următoarele:
— Nu l-am ucis eu! »Purtam de multă vreme Sâmbetile hangiului
— Nu te-am întrebat eu asta. Te-am întrebat căci îmi erâ dragă hangiţa şi vream să mă scap
când ai îmblânzit cânii? de el. L-am pândit adeseori dar nu l-am gă-
Logofătul îşi duse mâna la cap ca un om b u i t niciodată. Am început să viu noaptea la
care vrea să-şi aducă aminte de ceva. Apoi îşi han dar nu mă puteam apropia din pricina câ­
ridică ochii înspre substitut. Tot sângele îi pie­ nilor. Atunci m’am căznit vre-o două săptămâni
rise din faţă şi era îngrozitor de văzut La un şi i-am înblânzit. De aici încolo veniam noaptea
pas de el, in mâna substitutului eră cuţitul. El la han ca la mine acasă şi spionam pe hangiu.
se uită ţintă câteva clipe spre mâna care-1 ţineâ. Dela o vreme am băgat de seamă că luase obi­
Apoi, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva ceiul de a dormi cu capul pe masă, in prăvălie,
privirea lui să fi lăsat vre-o urmă pe care s’o în noaptea aceea când m’am dus să-l omor aşa
găsească ochii substitutului, el îşi pironi ochii l-am găsit: dormind cu capul pe masă şi cu o
în altă parte câteva clipe. Dar ochii omului stă­ lampă mică lângă el.
pânirii văzuseră destul de lămurit ce gând plutea Uşa dela prăvălie erâ descuiată, dar închisă.
în privirea dintâie a logofătului. Am deschis-o încet şi m’am strecurat înăuntru.
— Hai, spune cum l-ai ucis! — zise substitutul. M’am apropiat de hangiu binişor şi am stins