Page 10 - 1908-03
P. 10

42                         LUCEAFĂRUL                  Nrul 3. 1908.
          alte  lucruri,  trecute  şi  acestea,  dar  pline  de  în­  Ne-am despărţit, după o grămadă de ani, acum
          duioşare unele, de avânt altele.  poate pentru totdeauna.
            Vremea trecu grabnic şi ne mirarăm când   Şi când m’am urcat în tren, mi se păru că
          sună de plecare.                  mă urmăreşte umbra putredă a lui Victor Tomuş.
                                                                 I. Agârbiceanu.


                                       Cobzarul.
              Pe-o culme stă palatul tău în zare,   Cum îmi plecam, cântând, spre cobză faţa,
              Perdele la fereşti, ţi-atârnă norii,   Am tresărit: „cântarea mea-i iubire"
              Departe, jos, săltându-şi călătorii.  Şi ţi-am cântat, nebun de fericire,
              Să sbueiumă neţărmurita mare.   Pân’ ce-a ieşit din neguri dimineaţa.
              Pe malul ei mă odihnesc de cale,   De-atunci au trecut ani. O, zeitate!
              Picioarele-mi suni grele, vântul hale,  în veci frumoasă, tânără minune,
              Şi haina zdrenţuroasă n’are spate;  Tu ai rămas; • cântarea mea apune
              Prin neguri văd lumina casei tale.  A’am potignit la calea jumătate.
              Pierdut, mă uit în zarea depărtată,  Aceleaşi stele-mi licăresc senine,
              La tine, sus, e primăvară ’ntruna,  Pe drumuri albe bate-aceeaş zare,
              Sub ochii tăi de sine cântă struna   Se sbuciumă neţărmurita mare;
              Am stal şi eu în pragul tău odată.  Nu pot urca, cohoară-le la mine.
              Urcasem culmea până sus la tine,  Ai-e trupul greu şi mâna obosită,
              Am îndrăznit în uşa ta să bat,  îmbracă-mă 'n cămaşă azurie
                               1
              Ai-aizis: „străine, cântă'  şi-am cântat;   Şi-mi încălzeşte inima pustie
              Iar când mi-ai zis: „iubeştc-mâ străine",  înviorează cobza ruginită.
                                                                   Maria Cunţan.


                                        Hamei.

              Din calea mea lungă, pustie,    Trudit, azi opritu-mi-am mersul
              Simt sufletul tău cum mă chiamă,   Că stâncile drumul îmi curmă,
              La casa cu flori în fereastă,   întoarce eu nu pot...  pierdut-am
              Duioasă şi scumpa mea mamă.     Cărarea lăsată în urmă.
              Privirea-mi ridic atunci tristă   Din calea mea lungă, pustie,
              Spre mult depărtata mea jantă,   Durerea-ţi zadarnic mă chiamă,
              Ce-atât de frumos străluceşte   La casa cu flori în fereastă
              Şi-atât îmi apare de sfântă .. .  A ’ntoarce, eu nu mai pot mamă.
                                               Cloj, 1908.   Nicolae Brătianu.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15