Page 14 - 1908-03

46 I.UCKAFĂhUL N nil 4, 190S.
Urgia de-afară nu mai contenea. Oftări nebune,
glasuri ce chiamă ajutor, urlete de răzvrătire,
lătrături prelungite de lupi aduceau vânturile,
şi zgomotul creştea din clipă în clipă. Stâncile
se clătinau din temelii, şi parcă râuri nevăzute
ar ti năvălit din matca lor, rupând zăgazuri,
bubuind in cădere, spumând grozav — aşâ se
zbuciumau văile şi munţii.
în coliba lui Andrea dormeau toţi; dincolo, vecinii
un şi isprăviseră încă vinul şi închinau mereu.
Câţiva jucau cărţi într’un colţ. Le plăcea
vuetul cobitor de-afară. căci se ştiau la adăpost.
Dar, într’o vreme, unuia îi împietri mâna
când vrii să arunce o carte; ceilalţi, se opriră
din joc şi rămaseră cu urechile încordate.
O larmă mai grozavă ca cele de pân’ acum
ii înfiorase: părea că ceva se prăbuşeşte lângă
ei, aproape; părea că scânduri troznesc şi gla­
suri omeneşti cer ajutor.
încercară să joace înainte, dar un gând îi
chinuia: ce s’o fi întâmplat?
Apoi — o linişte ciudată se lăsă peste toate.
Vânturile tăcură ca prin farmec, un vârtej lung
mai trecu şi deşteptă ecouri depărtate şi, în
urmă, o linişte de moarte învălui Olimpiii.
Abia atunci, câţiva cărbunari îndrăzniră să
se privească în faţă. Citeai o mustrare in ochii
tuturora.
Mânaţi de un singur gând, ei se ridicară de
pe saltele şi ieşiră in drum.
Ningea cu fulgi mari, leneşi. Zăpada cople­
şise împrejurimile şi schimbase chipurile munţloir.
Unde eră pân’ acum coliba lui Andrba, o
Brâncuş: Bustul unui tânăr.
movilă înaltă, turtită răsărise ca prin farmec şi
astupase zarea. sfărâme cu topoarele ceeace mai rămăsese no-
O rătăcire de groază licări in capul cărbu­ sfărâmat de prăbuşire.
narilor: să fie adevărat? Şi sub dărâmături, trupurile reci, cu gura plină
Cu inimile strânse, cu mintea limpezită, ei se de zăpadă, cu frunţile încruntate, cu mâni zgârcite,
întoarseră în colibă, aprinseră câteva făclii de ieşiau unul câte unul, rănite de tăişul casmalelor,
răşină şi porniră într’acolo. acolo unde ghiaţa şi zăpada nu-i zdrobise.
Flăcările aruncau umbre late pe zidurile mun­ Spre ziuă. eâteşi cinci cărbunarii fură desgro-
ţilor; chipuri ciudate se zugrăveau pe jos, pe paţi şi întinşi pe tărgi făcute în grabă.
zăpada înaltă până la brâu; cărbunarii rătăceau Apoi, unul câte unul, purtaţi pe mâni voinice,
ca nişte duhuri rele, cu torţele ’ntr’o mână, cu coboriră spre Litora, — pe când ninsoarea con­
casmalele ’ntr’alta. tenea, iar cerul, desfăcându-şi porţile raohorîte,
Câteva ciasuri de-arândul, ei sâpară în zăpadă. arunca potop de raze vesele şi colţuri de cer
Târziu de tot, găsiră urmele colibei. albastru, pe munţii albi, pe marea senină, pe
Frânţi de oboseală, de durere, cu ochii plini satele îndepărtate, unde clopotele vesteau noul an.
de lacrămi îngheţate, cărbunarii începură să Victor Eftimiu,