Page 15 - 1908-03

N rut 3, 1908. LUCEAFĂRUL 47

Din literatura străină.

Cuibul de Vulturi Eră Duminecă, într’o dimineaţă de vară,
de BjOrnstjerne Bjornson. tocmai pe vremea când ieşiau puii. Se adunase
Endegaardene îi zicea unui sătuleţ care stătea lume multă Bătrânii îl desmântau, tinerii îl în­
singur singurel închis între nişte păreţi înalţi demnau. El ascultă numai de îndemnul inimei
de stânci. Pământul văii eră neted şi roditor lui; aşteptă să părăsească vulturoaica cuibul,
si era străbătut de un râu lat ce pogorâ din făcu un salt şi s’acăţâ de crengile unui copac,
munţi. Râul se vărsa într’o apă ce abia se zăriâ câţiva coţi dela pământ; copacul crescuse din-
la marginea satului. tr’o despicăturâ a stâncei. De alungul acestei
Pe această apă venise odinioară într’o luntre, despicături se urcă. Pietricelele se desprindeau
omul care trase cea dintâi brazdă în valea asta; sub picioarele lui, bolovani şi bulgări se prăvă­
îl chemă Endre şi locuitorii de azi ai satului leau la vale; încolo eră linişte adâncă, doar râul
erau urmaşii lui Unii spun că el se adăpostise s’auzeâ vuind în goana lui. Peretele de stânci
aci din pricina unui omor şi că de aceea eră eră din ce în ce mai pieziş.
neamul lui aşa de ursuz; alţii spun c’ar purtă Câtva timp flăcăul rămase spânzurat în văz­
vina munţii stâncoşi din inima cărora s’ar fi duh, ţinându-se cu o mână de un colţ de stâncă
coborît, deoarece acolo nici în miezul verii, de şi căutând cu picioarele un reazim pe care nu 1
pe la 5 dup’ameazi nu mai zăreşti soarele. puteâ găsi. Cei mai mulţi, mai ales femeile îşi
Deasupra satului, pe creasta unei stânci, eră întoarseră faţa şoptind: ,N’ar fi făcut el una
un cuib de vulturi. Tot satul vedeâ femeiuşcă ca asta, dacă i-ar trăi părinţii." în sfârşit nimeri
când s’aşezâ pe cuib, la care nimeni nu puteâ un razim. înainta mereu, ajutându se când cu
s’ajungă. Vulturul se roteâ deasupra satului şi mânile, când cu picioarele; se mai opreâ, mai
se aruncă ba pe câte-un miel, ba pe câte-un ied; lunecă, dar iar se propteâ. Cei de jos îşi au­
odată răpi chiar şi un copilaş. zeau răsuflarea.
Nu eră chip să fie linişte ’n sat cât timp Deodată se ridică o fotă tânără, înaltă, care
părechea de vulturi îşi aveâ cuibul sus între steteâ singură pe o piatră. Se ziceâ că de mică
prăpăstii. între oameni colindă povestea că, pe se logodise cu Leif, cu toate că el nu eră din
vremuri, ar fi fost doi fraţi cari s’ar fi urcat sat. Ea-şi întinse braţele şi strigă: ,Leif! Ce faci,
până sus şi ar fi spulberat cuibul. Astăzi însă nu Leif ?" Toţi se întoarseră spre dânsa, tatăl ei
se mai află voinic care s’ajungă pân’acolo. se apropie şi o privi aspru; ea nu-1 recunoscu.
Unde se întâlneau doi inşi, vorbeau de cuibul ,Leit, coboară-te; mi-eşti drag, Leif, iar acolo
de vulturi şi se uitau în sus. Ştiau anume când sus n’ai nimic de dobândit." O clipă două se
se ’ntorsese părechea de vulturi în anul acesta, oprişi păreâ că stă pe gânduri — apoi porni mai
în ce loc se năpustiseră, unde făcuseră pagube departe. Era tare în mâni şi în picioare şi,
şi cine ’ncercase mai pe urmă să urce stânca. o bucată bună, înaintă cu uşurinţă. Dela o vreme
Băieţii se dedau de mici să se urce pe co­ păreâ ostenit; făceâ popasuri dese. Ca o pre­
paci şi pe stânci, să se lupte ’ntre ei ca, odată, vestire se rostogoli o pietricică pe care cu toţii
să poată ajunge la cuib şi să-l spulbere întocmai o urmăriră pân’ajunse jos. Unii nu se mai pu­
ca cei doi fraţi de demult. teau uită şi plecară. Numai fata steteâ dreaptă,
Pe vremea povestirii noastre, cel mai voinic urcată pe piatră, frângându-şi mânile şi privind
flăcău din sat eră Leif. Nu se trăgeâ din nea­ în sus.
mul lui Endre; aveâ ochi mici şi părul creţ, Leif pipăi iar cu mâna împrejur, apoi — ea-1
eră îndemânatic la jocuri şi-i erau dragi fe­ vedeâ bine — îi scăpă o mână, se prinse repede
meile. încă de copil se tot lăudă că va pune cu ceealaltă, dar şi aceea îi scăpă. „Leif" strigă
el mâna pe cuibul de vulturi, dar bătrânii îl ea de răsunară munţii; toţi deodată strigară
sfătuiau să nu se laude aşâ în gura mare. Asta „cade", întinzând braţele spre el. într’adevăr el
îl întărită, şi înainte de-a împlini vârsta ma­ lunecă. Năruiâ cu el nisip, pietre şi bolovani
tură se hotărî să urce stânca. şi lunecă, lunecă mereu, tot mai repede. Oa­