Page 14 - 1908-04
P. 14

70                         LUCEAFĂRUL                  Nrul 4, 1908.

                                 Din literatura stăină.

                 S  y n  n  o  v e   S  o  l b  a k k e n  le  mergea  spre  bine.  Tatăl  nu  prea  credea  că
                                             anume  de  aceea  se  îndreptau,  dar  ,tot  una  e
                    dc Bjornstyerne Bjornson.
                                             ale  cărui  dintre  noi  sunt  dobitoacele,  vorba  e
                      Capitolul I.
                                             să le meargă bine.'
             In  mijlocul  văilor  norvegiene,  afli  adeseori   De  ceealaltă  parte  a  văii  la  poalele  muntelui
           câte-un  podiş  singuratic  pe  care  soarele,  din   înalt,  se  ’ntindea  curtea  Granliden  —  povârniş
           zori  până  ’n  amurg,  îl  scaldă  în  lumină.   de  brădet  —  numită  aşa  fiindcă  se  afla  în
           Oamenii,  cari  locuesc  mai  la  poalele  munţilor,   mijlocul  unei  păduri  de  brad,  singura  ce  se
           numesc  astfel  de  înălţimi  ,Deal  cu  soare',  în   pomenea în lungul şi latul ţinutului.
           limba   norvegiană   .Solbakke'.   Fata   despre   Străbunul  stăpânului  de  acum  fusese  printre
           care  vom  povesti,  locuia  pe  aşii  un  ,  Deal  cu   oştenii  cari  aşteptaseră  pe  Ruşi  la  Holstein.
           soare' dela care şi curtea îşi luase numele.  De  acolo  adusese,  în  raniţă,  o  mulţime  de  se­
             Stăpânii  curţii  erau  Haugiani*);  lumea  îi   minţe  necunoscute  pe  la  ei,  şi  le  sămănase  în
           mai  polecreâ  şi  .Ceteţi',  fiindcă  ceteau  Biblia   jurul  curţii.  Rând  pe  rând  pieriră  însă  toate
           mai des decât alţii.              soiurile,  rămânând  numai  seminţele  de  brad.
             Bărbatul  se  numea  Guttorm,  iar  femeia,   Ele  prinseră  rădăcină  şi  se  sporiră  cu  vremea,
           Karen.  Cel  dintâiu  băiat  le  muri,  şi  trei  ani   de  urziră  o  pădure  mare,  care  umbrea  acum
           dearândul,  de  câteori  se  duceau  la  biserică,   de jur împrejur, curtea cu toate acareturile ei.
           ocoleau  locul  unde  era  crucea  săpată  cu  numele   Străbunul  acela  se  numise  Thorbjorn,  după
           băiatului.
                                             bunicul  său;  fiul  lui  cel  mai  mare  se  numise
             După  aceşti  trei  ani,  Dumnezeu  le  d ăru|   °   Sămund,  după  tatăl  său  şi  tot  aşa,  în  curtea
           fetiţă  pe  care  o  botezară  după  băiat;  pe  el  îl
                                             asta,  de  când  se  ţinea  minte,  purtaseră  stăpânii,
           chemase  Syvert,  pe  ea  o  botezară  Synnov,   când  numele  de  Thorbjorn  când  pe  cel  de
           negăsind  alt  nume  mai  apropiat.  Mama  însă
                                             Sămund.
           îi  zicea  Synnove,  deoarece,  când  era  copila   Dar,  în  sat  povesteau  bătrânii  că  la  Gran­
           mititică,  îi  venea  mai  uşor  s’o  desmierde  Synnove   liden  era  ursita,  tot  numai  al  doilea  stăpân  să
           dragă, decât Synnov dragă.        aibe  noroc  —  şi  nu  acela  care  purta  numele
             Când  se  făcu  mare,  toată  lumea  tot  Synnove   de Thorbjorn.
           îi  zicea,  şi  cei  mai  mulţi  spuneau  că,  de  când
                                               Când  lui  Sămund,  stăpânul  de  acum,  i  se
           îşi  aduceau  ei  aminte,  nu  crescuse  în  sat  fată   născCi  cel  dintâi  băiat,  se  gândi  mult  şi  bine
            mai frumoasă ca Synnove Solbakken.  —  totuş  nu  cuteză  să  strice  obiceiul  din  bă­
             Era  încă  de  tot  micuţă,  când  părinţii  înce­  trâni  şi  îl  boteză  Thorbjorn.  Din  ceasul  acela
            pură  s’o  ia  Dumineca  cu  dânşii  la  biserică;  fi­  însă  nu  mai  conteni  să-şi  frământe  mintea,  cum
            reşte  că  ea  la  început  nu  pricepea  din  toată
                                             l-ar  putea  creşte  ca  să  1  ferească  de  piatra  ce
            predica  decât  că  preotul  dojenea  cu  asprime   ursita  şi  poveştile  oamenilor  îi  puseseră  în
            pe  Bent-puşcăriaşu,  care  şedea  smerit  sub
                                             cale.  Nu-şi  da  seama  de  tot  bine,  dar  i  se
            amvon.                           părea  că  băiatul  are  o  fire  cam  îndărătnică.
             Cu  toate  acestea,  tatăl  ţinea  să  meargă  co­  ,De  asta  trebue  să-l  desbăr',  zicea  el  adese­
            pila  cu  ei  ,ca  să  se  obişnuiască'  cum  zicea  el
                                             ori  nevestei,  şi  abia  apucase  să  ’mplinească
            iar  mama  o  lua  cu  dânsa  ca  să  nu  i  se  în­  trei  anişori,  când  începu  tată-său  să-l  ia  din
            tâmple ceva acasă, în lipsa lor.
                                             când  în  când  la  judecată  şi,  cu  joarda  în
             Dacă  se  îmbolnăvea  în  curte  un  miel,  o  că­  mână,  îl  silea  să  aşeze  lemnele  la  loc,  să  adune
            priţă,  vre-un  purcel;  sau  da  ceva  peste  vre-o
                                             uneltele  risipite  de  el,  sau  să  mângâie  pisica
            vacă,  îndată  îi  dăruiau  Synnovei  dobitoacele
                                             pe care o ciupise şi o chinuise.
            bolnave  şi  mama  ţinea  una,  că  din  clipa  aceea  Mama  eşeâ  afară,  când  îl  apucau  pe  Sămund
                                             astfel de toane.
             *) După numele „Hauge*, întemeietorul unei secte re­
            ligioase.                          Tatăl se mira că cu cât creştea copilul, cu
   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19