Page 18 - 1908-05

N T rul 5. 1908. LUCEAFĂRUL 89
la nici un om; sau, mai bine zis, vede răul, tate ! Aceasta i-a consumat puterile cele din
dar nu vrea să-l ia ’n seamă. «Eu mă ţin de urmă». Şi, cu toate acestea, ea nu se plânge,
ceeace este bun în-om», zice el. «Şi când vor­ nu şi-ar schimba soartea cu a nici uneia —
beşte el cu ei, atunci toţi sunt buni, toţi fără aşâ îl iubeşte. —
escepţie! Când se uită la ei cu ochii lui de Afară, a plouat săptămâni dearândul, încât
copil, — cine ar şi putea atunci să fie altfel?... lumea se teme de vre-o prăbuşire de munte,
Dar în chipul acesta el işi prăpădeşte casa. El cum se întâmplă prin acele regiuni după atâta
ar da, dacă ar putea, tot ce au, chiar şi aceea ploaie. Acum, s’a înseninat. în odaia simplă de
ce le trebue de azi pe mâne. «Dumnezeu va lemn, bolnava zace pe patul ei de chinuri.
îngriji de noi; căci el ne-a poruncit să facem aşâ«. Sora ei, venită din America, veghează lângă ea.
»A trecut, prin ceaţă, peste munţi şi a ră­ A deschis fereastra şi un miros îmbătător de
tăcit trei zile fără de mâncare şi beutură. L-au flori străbate în odaie, au răsărit atâtea după
căutat şi l-au adus iarăşi la oameni. Şi, in ploaie:
săptămâna următoare, voia să facă aceeaşi cale «Iasomie! — esclamă deodată bolnava, —
iarăşi prin ceaţă! îl aşteptă doar un bolnav!« Iasomie!... E el! 11 aud venind! E el! Acum
Şi el supoartă toate ostenelile cu uşurinţă; sunt iar liniştită! Aşâ de liniştită!»
căci credinţa lui ii dă puteri supranaturale, şi Am citat această scenă, fiindcă este atât de
aceste puteri el le închină toate iubirii deaproa- caracteristică.
pelui; toată viaţa lui e numai dragoste şi jertfă De cu seară au sosit copiii, Uieşi Rafila, din
pentru alţii. »E1 străluceşte întotdeauna de bu­ străinătate, unde au fost crescuţi. Tatăl lor
curia Duminecii. Pentru el este, tot anul, Du- i-a chemat lângă patul de chinuri al marnei.
mi necă«. Atăzi e o zi mare; nu înzadar eră împodo­
Clara îl iubeşte din tot sufletul, mai mult, bită firea cu o găteală aşâ de strălucitoare de
«ea nu există fără de el« cum spune ea însăşi. flori, când se ’ntorcea azi preotul Sang dela
Cu atât mai grea i-a fost lupta. Ea e «dintr’un plimbarea de dimineaţă:
neam vechiu de oameni sceptici şi nervoşi dar »Am ajutat la atâţia — zice el — şi ei nu
inteligenţi». întâi l-a admirat, «fiindcă era cu pot să-i ajut, fiindcă nu prea pot să mă rog
totul altfel decât toţi ceilalţi, mai bun decât împreună cu ea, îndărătnica. Şi eu n’am nici
toţi ceilalţi». »L-a admirat până când l-a în­ o putere, dacă bolnavul nu se roagă cu
drăgit». mine, — presupunând că poate să se roage.
«Dacă el ar fi fost ca alţi bărbaţi, dacă ar fi De aceea am scris copiilor să vie. Şi, ieri seară,
făcut gură şi s’ar fi certat — atunci nu i-ar fi când i-am dus aşâ de vreme în odaia lor, le-am
fost aşă de greu«. şi spus de ce i-am chemat: să se odihnească
Dar el e numai dragoste şi seninătate. «In întâi cum se cade şi, azi dimineaţă, la şapte
casa lor n’a căzut o vorbă aspră, nu s’a în­ ceasuri, să-mi ajute să ne rugăm la patul mamei!
tâmplat o scenă». Puterea lui asupra ei e atât ... Vrem să te înconjurăm cu un lanţ de ru­
de mare, încât, cu o privire, îi alină durerile, găciuni! Unul la picioare, celalalt la căpătâiu,
cu o mângâiere, face să dispară încremeneala şi eu în faţa ta. Şi, pe urmă, nu vom încetă
boalei. până ce nu vei adormi! Da, pân’ atunci, pân’
Din co-a fost ea, n’a rămas decât iubirea atunci! Şi, apoi, ne vom ruga iarăşi până când
aceasta nemărginită pentru el. Lupta pentru te vei ridică şi vei umblă între noi».
cei doi copii ai lor a înfrânt-o în sfârşit. De El ştie că ea nu crede ca el, dar nu-i face
ei nu s’ar fi ales nimic, dacă rămâneau acasă, imputări şi nu încearcă s’o convingă; căci cre­
supt influenţa acestui tată, care nu se conducea dinţa nu se poate impune nimănui cu de-a sila.
do nici un plan, de nici o chibzuială, ci numai Dimpotrivă, el o iubeşte cu atât mai mult,
de inspiraţie. «Erau mari, şi nu prea ştiau decât fiindcă «dragostea ei pentru el izvoreşte numai
a citi şi a scrie«. din firea şi din voinţa ei», şi el e mândru că
«Cum a trebuit sa se lupte spre a-i putea ea «îşi păstrează adevărul fiinţei ei alăturea de
trimite de acasă şi, pe urmă, cinci ani de grije dânsul». El se simte vinovat de soarta ei,
pentru întreţinerea şi creşterea lor în străină­ fiindcă «nu s’a priceput s’o cruţe», căci el ştie
1*