Page 21 - 1908-05

92 LUCEAFĂRUL Nriil 5. 1908.

aproape două mii de ani? Nu, ea a trebuit să O lumină pare a ilumina o cruciş din odaie.
crească, ca orice putere sufletească, prin moşte­ Deodată se aude glasul Rafilei strigând cu
nire. Şi, cu toate acestea, să nu fie încă nimeni spaimă din odaia bolnavei.
în stare a săvârşi minunea? Căci trebue să se Bolnava s’a ridicat.
împlinească cuvintele scripturii: «şi toţi ceice în acelaşi timp se aude dinspre biserică glasul
au văzut, au crezut*. preotului cântând: «Aleluia*!
Mii şi mii de oameni se leapădă astăzi de Toţi cad în genunchi, cuprinşi de-o emoţie
credinţă. supremă, pe când cântarea preotului s’apropie
Dar daţi acestor oameni o minune despre care tot mai triumfătoare.
să se poată zice : »Toţi ceice au văzut, au crezut* Acum răsună clopotul şi tot poporul începe
— şi atunci se va vedea că nu putinţa de a a cântă. Preoţii se ridică. Cântarea răsună cu
crede le lipseşte, ci minunea; căci «nimic nu atâta putere triumfătoare, paic’ar cântă mii do
e mai puternic decât germenul credinţii chiar şi oameni, şi creşte mereu. «Câteva clipe, acest
in sufletul celui mai ager sceptic«. «aleluia* pare a ridică toată casa in slavă*.
Dacă s’ar arătă acum o minune, o minune Atunci apare »C!ara« in haina ei albă, pă­
aşa de mare, încât * toţi ceice ar vedea, ar crede« şind încet. Privirea ei e îndreptată spre biserică;
— ar veni întâi milioane de oameni, »toţi în­ se opreşte şi întinde braţele spre cântare.
şelaţii, asupriţii, toţi cari sufer şi cer dreptate*. In uşă se iveşte preotul, venind repede, sigur.
«Dar ei n’ar rămânea singuri. Toţi ceice caută Cele din urmă raze ale soarelui îi luminează
adevărul pe pământ, le-ar urmă. In frunte aceia faţa. Toţi se dau înapoi.
a căror sete de adevăr este mai mare, cercetă­ El o cuprinde în braţe. In jurul lor răsună
torii cei profunzi şi serioşi, spiritele cele mari*. cântarea, pe când mulţimea se îndeasă, plina de
Tuturor acestora le lipseşte numai minunea, evlavie, pe la uşă şi ferestre.
ca să creadă, căci toţi sunt chinuiţi de dorul de Deodată, Clara alunecă de pe umărul lui.
a-şi împăca sufletul cu cea mai mare întrebare Cântarea încetează; numai clopotul sună înainte.
a lumii, — chiar şi cei uşuratici dintre oameni. Apoi, ea moare în braţele lui. Cu îndoiala
0 minune cer toţi. în cuvintele-i din urmă, cade şi el, pe când
De aceea a venit Bratt aici. Dacă nu se va clopotul sună înainte.
întâmplă aici minunea, atunci unde să se în­
tâmple? Căci nicăiri nu s’a mai văzut o astfel In faţa acestui sfârşit, unii, poate, se vor în­
de credinţă. El s’a îndoit pân’ acum de toate trebă. nedumeriţi: ce soluţie a vrut să dea
minunile despre care a auzit că le-a săvârşit. Bjornson problemei religioase?
Dar poate tocmai credinţa celor mulţi in ele eră Acestora le vom răspunde: Bjornson, ce e drept,
minunea în care ar fi trebuit să creadă. se ocupă. în această dramă, de problema reli­
Acum e aici ca să vadă cu ochii lui: gioasă, dar, fireşte, ca poet şi nu ca teolog;
«Şi când privesc afară la fiordul cu stâncile prin urmare, el nu intenţionează să dea o soluţie
aspre şi sterpe, cu ţipetul paserilor de mare şi pozitivă acestei probleme, cum face teologul; ci el
mă gâudesc: împărăţia lui Dumnezeu a început o înfăţişează numai, aşa cum se găseşte,
într’o ţară roditoare, lângă drumul cel mare al intr’un timp anumit, într’o societate anumită, dar,
neamurilor, în ţinuturi pline de soare. — ce fireşte, ca poet aşa de mare şi puternic, el a
mărturie, dacă ar reveni aici în toată măreţia izbutit să creeze o operă cu un fond general
ei, aici, într’o vale săracă, departe de lume, omenesc atât de bogat şi de adevărat, încât
vecină cu veşnica ghiaţă,... atunci mi-se pare că zguduie sufletul oricui.
toate o prevestesc, că trebue să vie minunea!... Ar fi, deci, cu totul greşit, dacă cineva ar
Dacă nici credinţa acestui om n’o poate să­ luă una din persoanele piesei, de pildă, pe preotul
vârşi, atunci, în toate acestea, ar fi ceva ne­ Sang, ca persoană principală, şi ar căută să de­
mărginit...? Ceva peste putere...?* ducă, din soarta lui, o soluţie a problemei re­
Toţi preoţii au rămas adânc mişcaţi de vorbele ligioase. Cine ar încercă aceasta, ar ajunge la
lui Bratt, care le-au răscolit adâncul sufletului concluzii cu totul falşe şi i-ar face şi poetului
propriu. o nedreptate mare.