Page 8 - 1908-05

Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 105

— Nu prea. măi, şi cu toate astea câte nu s’au întâmplat de
— Mai adu o jumătate! Ştii tu, măi 'fanase, atunci încoace!
de când nu i-am mai văzut? S’au întors acasă pe la miezul nopţii chiuind,
De douăzeci de ani, măi! Par’eă fuse mai ieri, fără lemne, şi fără nici un gologan în pungă.
1). Teodorcscu.
Dări de seama.
M. Sad o v ea ii ti: Vremuri 'le bejenie. Minerva, Bu­ mare, răsare, stapâuindu-lc pe amândouă. Costea acesta
cureşti 1907. 262 pp. Lei 2. Se paie ca faţă.de volumele cu «pădurea lui de barbă». El lucrează, îndeamnă, po-
il-lui Sadoveaou, caii se urmează la răstimpuri atât de vâţuieşte, îndreaptă, conduce pe toţi cei dili jurul lui.
scurte, rostul dărilor de seamă se reduce aproape la E bărbat cu conştiinţa deplină a puterii şi înţelepciunii
nimic. A apărut o nouă culegere de povestiri a popularului ce a adunat din păţanii, deapururi gata să se amestece,
nostru scriitor fecund. Publicul îl cunoaşte bine, îi ceteşte folosind, în orice lucru. La urină chiar, când pustiul se
bucăţile in reviste literare escelente, — ajunge să-i vadă întinde peste ţară, între bocetele celor ce-şi îngroapă
numele pe copertă ca să aibă iucredere in frumsetea ce iubiţii căzuţi îu luptă şi tânguirea îndrăgostitului ne­
va găsi în paginile cărţii, scl... Cu recomandaţia aceasta ajutorat, în mijlocul descurajării şi zăpăcelii, glasul lui
recenzentul şi-ar fi făcut datoria, revista sau gazeta ase­ răsună: înainte. Acesta e Costea Morocâne: simbolul
menea, iar on. public îşi va fi făcut-o după ce-1 va fi cetit. omului de acţiune, — şi sunt sigur că povestirea de
Totuşi, lăsând la o parte cetitorii, nu-i aşa. Căci un dragul lui s’a scris.
scriitor cu atâtea fâgăduinţi împlinite şi neîmplinite, ca Iar de mila unor dureri, cari n’au fost ştiute până
dl Sadoveanu, trebue să aducă ceva nou în fiecare volum. acum in literatura noastră, — în aceeaşi vreme însă şi
Când e prea îmbelşugat aduce mai puţin — afară de dl Em. Gârleanu a scris ceva în genul acesta, — de mila
fericite escepţii, - dar tot aduce. Şi «Vremurile de be­ suferinţelor prin cari trec bietele animale, dl Sadoveanu
jenie» intră şi ele în hotarele credinţei. a scris «In pădurea Petrişorului». E povestea înduioşă­
Dar mai întâi despre ceeace s’a complectat, a crescut, toare până la lacrimi a morţii unei căprioare, rănita de
despre ce, poate, s’a isprăvit, în volumul acesta. vânător. Nu se pot descrie cu mai multă înţelegere,
Se ştie că una dintre figurile cele mai iubite, zugrăvite simpatie şi arta fiorii cari sguduie trupul unui dobitoc,
cu mai multă dragoste de dl Sadoveanu, este a pribe­ simţirea ce i se ceteşte in ochi şi in mişcări: «Printre
gilor. Pentru aceea le întâlnim atât de adesea in creaţia tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea alungata
lui. începând dela tainicul îndrăgostit. Mândrilă, din «Cei de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tre­
trei», până la Costea Morocâne diu povestirea care a bo­ murând, ca şi cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi,
tezat cartea cea mai nouă, chipurile acestea romantice incetenindu-şi fuga, îşi facil loc printre frunzişuri iu
trec cu feliurite nume. Le recunoaştem uşor: trupuri albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde.
vânjoase, curate inimi sentimentale, pline de poezie, şi cu celelalte in iarba malului, stătu pe loc. Hlăniţa ce­
minţi agere. Dar cea mai caracteristică însuşire a tirilor nuşie îi lucea iin iu umbră; numai capul fin cu urechile
acestora este neputinţa de a se statornici în vr’un loc: înălţate, cu ochii mari, sta intrun sul de raze. Asculta
•Uite, mai înainte ne-am întâlnit; d-ta ai venit dintr’o puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de douăori apa de
parte, eu din alta; acum, dupăce ospătăm, d-ta te duci lângă picioarele subţiri. îşi ridică iar ochii. Iu uudeie
intr’o parte şi eu în alta«. Viu de undeva, din necu­ limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sânge. Pi­
noscut, îi vedem săvârşind vr’o faptă vrednică de numele ciorul de dinainte, din stânga, se zgârci uşurel şi prinse
lor, pe urmă neastâmpărul lor îi poartă mai departe, um- a tremură. Dela umăr să prelingea sânge. Acuma pică­
plâudu-Ie sufletele de regrete: »Mie totdeauna mi-a părut tură după picătură cădea mai des, turburând apa părâqlui.
rău că intr’un loc cu o fiinţă omenească nu in’am putut Caprioaraîşi plecă domol capul, ca şi cum voia să-şi privească
opri». Şi se duc înainte, poate să întâlnească alt «frate» în oglinda aburită jumătatea de dinaiute a trupului, iu
la o răspântie, la un han, poate să moară prin străini, mişcarea de oprire. Apoi avu par’că un gemăt uşurel
cine ştie... Fireşte, filozofia oamenilor acestora numai şi-şi întoarse botişorul negru spre pata de sânge. (p. 221—2).
una poate fi: «Taina întâmplării mare taină, ca şi a morţii... Paginile acestea, dimpreună cu cele despre sfârşitul
Numai durerea e adevărat învăţător ... E mare şi cumplit «Puicei» (apărute înaintea Crăciunului în «Sămănătorul»),
mormânt, neagra singurătate»... Pentru aceea se lipesc, arată o nouă lăture puternică a mult oetitului autor. In
câtva timp, până când pot rămânea împreună, cu toată aceeaşi vreme însă, pare-tâ se vede în concepţia ainân-
inima de tovarăşul întâlnit la «crucea drumurilor». duror povestiri germenele unei monotouii, cum este de
Dar în Costea Morocâne dl Sadoveanu a dat mai mult pildă în motivul atât de des şi de feiiurit înfăţişat, ca
decât o fiinţa opăcitâ o clipă în cale, decât un sentiment decor, al vânătoarei.
ce ni-se deşteaptă ’n suflet la cântarea vr’unui astfel do Aceasta e noutatea, aceasta e bogăţia «Vremurilor do
simpatic vântură-lume, — ne-a dat un om. Un om mi­ bejenie». Celelalte bucăţi, ca şi arta acestui volum. îşi
nunat. Intre zgomotul luptelor de după moartea lui Ion au toate tovarăşele, nici mai bune nici mai rele, în cărţile
Vodă cel Cumplit şi între dragostea Feciorului de boier de mai înainte ale dlui Sadoveanu. I. Duma.