Page 15 - 1908-06
P. 15
Nrul (5, 3908. LUCEAFĂRUL 127
Şi după o pauză îl întrebă pe Petru: — Bine că i-ai adus tu... cel puţin... îţi
— Tu unde-ai fost? mulţumesc... şi-l sărută pe frate-său pe tâmplă.
El nu-i răspunse, ti veni însă în minte cum Petru simţi cum i se urcă sângele în faţă;
şi-a petrecut ziua; la Candeli, devale, pe o les îi eră ruşine. Lucian adăogă:
pede de pe malul Arnului. Acolo a stat toată — Dac’aş fi ştiut... i-aş fi adus şi eu!..
ziua visând. Dar... nu-i răspunse. Pe stradă încetase orice sgomot. Eră aproape
Lucian nu mai îndrăzni să întrebe nimic. Se miezul nopţii. Luna se ridicase deasupra casei...
cobori cu gândul în inima lui Petru şi... nu sau poate o întunecaseră norii, că nu se mai
mai întrebă nimic. îşi fixă ochii pe o pânză de vedea nici o urmă din razele ei. Un nor se
pe părete. Eră cea dintâi încercare mai grea a pusese în dreptul tereştrii. Mugnonul îşi mai
Măriei: marginea unui oraş mare din care o juca undele prin faţa casei; atât se mai auziâ.
fată, îmbrăcată în alb, desculţă şi cu părul des Cei doi fraţi steteau cufundaţi, fiecare în lumea
făcut, porniâ spre câmpul împodobit do primă lui do gânduri... în aceeaş lume...; amândoi
vară. Din partea opusă răsăriâ soarele, revăr- se gândiau la Maria. O ştiau asta.
sându-şi razele peste tot tabloul. îţi făcea im Petru se gândiâ cu un an înainte Gândurile
presia că fata era primită do aceste raze ca de lui erau aşa de limpezi, vedea aşa de aevea
nişte braţe binevoitoare. »Poezia !« aşa se numiâ totul că se trezi vorbind:
pânza. — Ne-am dus la Candeli... de vale. Ne-am
— Stinge lumina, Luciene, e mai bine numai aşezat pe lespedea de pe malul Arnului...
cu candela, zise Petru dela o vreme. — Lucian îl ascultă din ce în ce mai mirat...
Lucian îl ascultă, cum îl asculta întotdeauna. — Eră o zi frumoasă, curată...
Se duse şi stinse lumina. Când se întoarse îi — Când ? întrebă deodată Lucian.
căzură ochii pe bustul Măriei. Văzu cununa şi — Acum un an ! îi răspunse acesta mirat de
celelalte flori risipite pe turnetă. Ca un ghimpe o astfel de întrebare.
simţi că-i înţeapă inima. — Şi-apoi seara ţi-aduei aminte Luciene,
Petru îl observă şi îi spuse cu grai blajin în seara am petrecut-o aici în atelier, toţi trei...
care era şi puţină mândrie: ţi-aduci aminte? Cum a plâns Maria! I se făcuse
— E ziua ei... Azi e ziua Măriei... şi... i-am dor de ţară, N’aveâ pe nimeni acolo şi tot plângea.
adus flori. Se uita la Lucian şi-i părea bine »Mi-e dor de cerul nostru* — zicea — ţi-aduci
văzându-i uimirea. Mai adăogă odată: aminte? »Cerul nostru e mai frumos ca cel de
— E ziua ei! aici«. Si de ţiganeele cari umblă primăvara cu
Lucian stâ în picioare înduioşat de o părere viorele şi ghiocei îi eră dor... şi plângea...
de rău. Părea un copil gata să plângă. îngână ţi-aduci aminte?..
şi el fără să ştie: — Şi pe urmă — continuă Lucian înduioşat
— Ziua ei!... până la lacrimi — s’a aşezat acolo la pian şi a
Iarăş o tăcere lungă. Lucian, tot in picioare, cântat Doina Oltului... şi plângea şi cântă ...
se uită tot mai trist, când la florile de pe tur — Luciene, îl întrerupse brusc Petru — ştii
netă, când la cununa de pe capul bustului. Şi c’adineauri când eram singur mi s’a părut că
simţiâ cum i se strânge inima de durere. El n’a bustul Măriei vine spre mine... veniâ spre
ştiut... Ce ticălos! Să nu ştie el că azi e ziua mine... Alunecă cu turnetă cu tot.
Măriei. Nu ştiuse... şi in gând îi cerea ertare Lucian, drept răspuns, îşi trecu mâna pe după
Măriei că n’a ştiut... gâtul lui Petru şi, în mijlocul acelei tăceri de
într’un târziu îngână sfios: moarte, o clapă dela pianină sună lung. Ei se cu
— Dacă aş fi ştiut... i-aş fi adus şi eu! tremurară şi se strânseră unul într’altul. Le eră
Petru nu răspunse nimic dar simţi o bucurie frică să întoarcă capul; îngheţaseră ...
cum îi încălzeşte sufletul şi-şi tot şoptea sie-şi: Şi o a doua clapă sună prelung. Ei se ţineau
eu i-am adus ... eu am ştiut... eu i-am adus! . strâns îmbrăţişaţi. Răsuflarea li se oprise.
Lucian se apropie de el şi blând se aşeză pe Şi deodată sunară mai multe clape. înebuniţi
un colţ de canapea lângă foteiul lui Petru. Cu se strigară unul pe altul:
un glas înmuiat de bunătate zise: — Lucian!