Page 20 - 1908-06

132 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1908.
Munca de caritate a femeii trebue să vindece abstract şi obscur, ci aşa de fin şi discret, de o
rănile şi să ocrotească acum pe cei rămaşi în admirabilă poezie a adevărului, a viitorului care
viaţa, fată că munca păcii şi a dragostei iertă­ se ascunde sub naivitatea unor copii.
toare a fost cea mai trainică, şi a rămas singura Bjoroson dă şi aici dovadă de o nespusă fineţă
lumină in intunerecul cumplit care a cuprins artistică, când face ca această grandioasă simfonie
acum toate sufletele. de sentimente omeneşti, care s’a ridicat până la
Ce admirabil se descrie reacţiunea ce trebuia puterea celei mai grozave furtuni, să se sfârşească
să vie după o astfel de faptă: în sunetele glasurilor argintii ale unor copii.
»Ne-am întors iarăşi la barbarie. Orice cre­ Aceşti copii se numesc: Credo şt Spera.
dinţă intr’un viitor mai fericit s’a stins. Ceeace Nişte fantaşti a numit Holger, — unchiul
e mai grozav la o astfel de explozie nebună a acestor doi orfani, — pe părinţii lor, fiindcă i-au
răului, nu sunt morţii şi cei cari jelesc; mai botezat a şti. Văzând cât de mult se ataşază şi
grozav este că piere toată încrederea din lume. băiatul şi fata de Rafila, i-a îndepărtat pe amândoi
Mila nu mai există! Toţi strigă: răsbunare; ca să-i crească el in religia şi morala lui de
dreptatea, iertarea, îndurarea, toţi îngerii noştri stăpânitor.
cereşti, au zburat dela noi. Frânturi de trupuri lnzadar i-a spus atunci Iiatila că nimeni, orice
sfârticate zboară prin aier, şi din pământ creşte bunuri ar da în schimb, n’aro dreptul să ră­
armata. Ceialalţi se ascund«. pească sufletul copiilor, să răpească părinţilor
Ca totdeauna în astfel de momente, teroarea copiii, că nimeni n’are dreptul să clădească viitorul
e deci acum stăpână şi tovarăşa ei, desnădejdea. prin silă şi volnicie şi nici nu poate, fiindcă
Kafila însăşi e chinuită de zbucium sufletesc. viitorul este al milioanelor, al căror curs nimeni
Nici natura nu-i poate da .alinare; i se pare că nu-1 poate opri.
natura ar spune oamenilor: »Voi îmi pângăriţi Acunt, copiii se întorc, cu voia Ini Holger,
frunzele cu sânge şi cântările mele cu gemetele la Rafila şi ei îi aduc mângâierea. Ei vor, îm­
morţii... Numai munţii mei cei mai înalţi, preună cu ea, să lucreze, după cum i-a învăţat
numai deşerturile de nisip şi pustiurile mele de tatăl lor, împotriva celei mai mari nefericiri
gliiaţă sunt neatinse; încolo, fiece petec de pă­ omeneşti, care este — aşa zicea tatăl lor — des-
mânt e pătat de sângele ce aţi vărsat. In mijlocul nădejdea când cuprinde un popor întreg.
frumuseţilor eterne, oamenii au iscodit iadul... Credo — cum spune el in naivitatea lui co­
Tot răul şi blestemul l-au adus intre sine, ei pilărească, în care se ascunde, totuşi, atâta adevăr
cari ar trebui să fie desăvârşirea». — o să facă invenţii ca să înleznească traiul
Dar dacă durerea a făcut-o, un moment, să oamenilor, ca toţi să fie îndestulaţi şi fericiţi. El
acuze oamenii, în clipa următoare, ea iartă pe va întemeia societăţi printre tinerime, căci în şcoli
ceice i-au făcut durere. trebue să se facă începutul, aici trebue să înveţe
Acum înţelege ea şi pe frate-său. El totuşi a trăi unii pentru alţii şi toţi pentru un scop.
a folosit prin moartea sa, nu distrugând pe alţii, Iar Spera ar vrea ca şi fetele să se deprindă,
ci deschizând durerii calea; căci oamenii nu a trăi, încă din şcoală, pentru un scop, do
sunt în stare să înţeleagă nimic, nici un ideal, pildă, să îugrijască cele mai mari de cele mai mici.
până când nu l-a atins durerea. Tatăl lor i-a învăţat că raiul este în noi, în
Ea va trăi de acum pentru idealul, pentru viitorul nostru, în tot ceeace facem pentru viitor
care s’a jertfit el, «durerea va sfinţi acest ideal, şi că dorul de mai bine, pe care îl au toţi oamenii,
şi lacrimile îl vor lumină asemenea lumânărilor este cea mai bună mărturie că ne putem aştepta
şi vor chemă mii şi mii să i se închine». la o fericire mai mare.
Apoi se lasă iarăşi cuprinsă de gândurile ei Apoi pleacă câteşi trei la Holger ca să-l roage
dureroase, care sunt asemănate cu nişte «po­ să primească iarăşi muncitorii, «căci unui trebue
rumbei negri ce o înconjoară, zburând din toate să facă începutul iertării*.
părţile». îşi face mustrări că n’a stat ea lângă Iar muzica din orhestră, care, dela venirea
Ilie, ci l-a lăsat singur. — copiilor pe scenă, a trecut la acorduri din ce
Scena din urmă e simbolistă ca multe alte în ce mai luminoase, «îi însoţeşte în depărtare,
părţi ale dramei. Dar acest simbolism nu e ca o adiere a viitorului*.