Page 11 - 1908-07
P. 11

Nrul 7,^908                LUCEAFĂRUL                        151

         schisă.  Un  val  de  soare  năvăli  după  el  şi  ajunse   Părintele  se  înspăimântă  pe  loc,  par’că  ar  fi
         până la patul bătrânei.          văzut  o  iasmă.  îşi  încâlci  barba  cu  manile,  se
          Părintele Ion se opri uimit.    prăvăli  îndărăt  şi  ieşi  afară.  Acolo  porniseră  bo­
          —  Ce  ai,  jupâneasă  Marghioală?  Eşti  bol­  cete,  se  auzeau  glasuri  grele...  Oameni  năvă­
         navă ?..                         liră  cu  ochi  spăimântaţi.  Bătrâna  privea  dea­
          Jupâneasa  Marghioala  sta  neclintită,  cu  faţa  supra  ei,  spre  icoane,  cu  lumânarea  în  mână.
         în sus, cu ochii deschişi.       Intră şi poliţaiul, în uniformă.
          —  Părinte,  nu'pot  să  mor...  şopti  ea.  Dă-mi   — Mă rog, cum a fost? strigă el, cu glas tare.
         o  lumânare  ...  Şi  întoarse  domol  ochii  spre  patul   Bătrâna  n’auzeâ.  0  dezvăliră  femei,  o  cerce­
         de lângă fereastră.              tară.  Sângele  răzbătuse  şi  se  închegase  pe  pe­
          Preotul  aduse  lumânarea,  lumânarea  pregătită   rinele  albe.  încet-încet  oamenii  tăcură;  şi  o  pri­
        pentru botez. Apoi privi cu spaimă la bolnavă.  veau  cum  stă  neclintită,  par’că  aşteptă  ceva.
          —  Ceai  jupâneasă  Marghioală?  Eşti  plină  de   Dar  faţa  bătrânei  n’a  încremenit  decât  cătră
        sânge... Eşti bătută? ce ai?      amiază.  Atuncea  lumânarea  grea  a  căzut,  ochii,
          —  Sunt  fărmată...  şopti  bătrâna.  Aprinde  lu­  au  rămas  deschişi,  învăluiţi  de  umbră,  şi  faţa
        mânarea,  părinte,  şi  iartă-mă  ...  Eu  sunt  îm­  s’a  înseninat,  căci  ce  fusese  zbucium  şi  lacrimi,
        păcată ... Iartă-mă, părinte; eu l-am omorît...  părăsise îmbrăcămintea de lut.
                                                              Mihail Sadovcanu.


                                     Cântec.

                   Acum când, deşteptată      Dar nu, la ce să ’ntoarcem,
                   Din somn, suride firea,    în ceasul învierii,
                   Nu simţi şi tu ca mine     Spre lut a noastre inimi...
                   Cum razele de soare        Şi  oricum  să  ne  doară
                   Topesc coaja de ghiaţă,    Să  ne  ’nchinăm  luminei
                   Ce ne ’nvăleâ simţirea?    Luminei şi... durerii.
                   Căldura nu te arde,        Ne-a înviat iubirea,
                   Lumina nu te doare?        în veci n’o să mai moară.
                                                                Maria Cunţan.


                                   Unui artist.
                   Nu-mi  întinde  mâna,      S’a trezit în locu i
                   Nu  vreau  mântuire;      Dor de-o fericire,
                   Nu  mai  am  putere,      Supraomenească
                   Să  mă  urc  la  stele,   Şi te vreau de mire;
                   Căci,  în  destrămare     Am ţesut cămaşa,
                   De ’ncălcite fire,        N’are cin’ s’o poarte
                   A săcat izvorul           Ca să-mi dea viaţă
                   Cântecelor mele.          Visurilor moarte.
                                 Du-te, adu-mi roibul
                                 Cel înaripat...
                                 Ureau să-mi văd cu ochii,
                                 Visul ce-am visat.
                                                  Maria Cunţan.
   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16