Page 10 - 1908-08
P. 10
178 LUCRA FĂ RUJ. Nrul 8. 1S08
slăbea, i se pustia sufletul şi se simţiâ nenorocit. mâna de oţel a lui Mitruţ în beregata lui
Suferiâ însă, suferiâ cu bărbăţie, nici nu se Andrei, sfăşiindu-se carnea de pe amândouă
plângea şi nici n’arătâ cuiva, căci truda purcedeâ trupurile, bătându-se de moarte, — desluşiâ un
dintr’o dragoste mare şi nemăsurată pentru copil. lac mare de sânge în care zăcea scăldat şi cald
Acum nu se mai culcă, ca altădată, la vreme încă, trupul lui Andrei. Vedea pe Mitruţ fugind,
regulată, nu mai stă de vorbă cu jupâneasa Ca- cu părul vâlvoiu, cu îuânile pângărite, cu că
tinca, nu se mai îngrijiâ de ce o să mănânce maşa numai stropi de sânge, cu ochii bolbocaţi,
a doua zi, nu mai mergeâ după vânat, vesel şi cu trupul cutremurându-i-se... Vedea pe Abel
fără grije, şi nici pe la Antache Boian nu se ucigaş şi pe Cain ucis şi se deşteptă, năduşit,
simţiâ îndemnat să se ducă, ca să uite de urât, şi-şi da cu mâna pe frunte, aprinzând lumânarea
ca să facă planuri, să vorbiască de Andrei, cum şi eătândsă se desmeteceaseă, s’alunge arătarea...
făcea când eră dus la învăţătură, să se bucure Şi se pornea pe plâns, şi se temeâ să n ajungă
de Sofiţa, să-şi tăinuiască amândoi bucuriile şi odată lucrurile aşâ, iar Mitruţ să fie cel nevinovat.
să se gândească la unirea copiilor. Atunci începea să i se bată inima, să se înnece
Se gândiâ mai des însă la Mitruţ. Mai mare şi să simtă lipsă de aer. Vedea că-1 întoarce boala
i se făcea mila de dânsul, se posomorâ când lui cea veche de inimă, chemă pe Catinca, o
cetiâ pe faţa lui urmele cruzimilor lui Andrei, punea să boscorodească prin dulapuri după doc
iar în aiurările lui cele negre, în nopţile torii uitate şi trimetea după doctorul Enghel,
neliniştite, il vedea piept la piept cu copilul, la Turnu.
cu Andrei, luptându-se amândoi, înfigându-se (Va urmă.) Catone Theodorian.
Sonete.
i.
O stea s’aprinde, tremură în zare, Deasupra mării trece-o rândunică ...
Trecând uşor pe-a cerului tărie. Iar marea geme, urlă de mănie,
Acelaş drum de-o lungă veşnicie Şi, ca blesteme pline de urgie,
Prin noaptea ’nlănţuită în visare. Spre ceruri valuri negre ea ridică.
Rătăcitor pe calea mea pustie, Zadarnică i nebuna vijelie,
Privesc uimit la steaua ce răsare, Căci bolta înstelată n’o despică,
Şi, luminat de-o rază trecătoare, Şi valurile, tremurând, cu frică
Atâta dor în sufletu-mi învie. Spre ţărmul negru iarăşi va să vie.
Curată stea, minunea mea streină, Iar rândunica îşi urmează sborul,
Privirea ta adâncă mă ’nfioară Cântând un vesel mag condus de-o stea,
Şi raza ta gândirea ’mi însenină. Departe, spre lumină-o poartă dorul.
Simt focul tău, ce-asupra mea coboară, Şi nu priveşte iadul de sub ea.
Şi nu pricep că tu tresai, lumină, Curând, curând o să se spargă norul...
De groaza nopţii care te ’nconjoară. Tot înnainte, rândunica mea!
I. (I. Soricu.