Page 15 - 1908-08

Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 188

nenorociri, plânge îngenunchiată lângă ele, când în adevăr, de o nespusă drăgălăşie; vocea ei.
generalul beat, întră şi vrea s’o cuprindă. Copila, nu prea puternică, e neasemănat de dulce, e
scoasă din firi, ia pumnalul roşu de sângele su­ ciripitul unei păsărele... Mimica ei e unică, e
rorilor pierdute şi se ’ncinge o luptă intre ea extraordinară; zimbetul îi e fermecător şi miş­
şi general. Amândoi cad răniţi de moarte. cările nespus de mlădioase. Când joacă, trupul
Astfel, ia sfârşitul acestei drame japoneze ei subţire se mlădie şi se avântă cu uşurinţa
într’un act, toţi actorii sunt morţi pe scenă în faţa u n u i fluturaş.
spectatorilor. Dar n’are a face! Parizienii, sătui Talentul autorului Kawa Kami e mai vădit,
de autorii lor, s u n t încântaţi şi se exaltă de mai puternic, dar, în modestia sa fără păreche,
drama şi de jocul acesta exotic, iar succesul ce e satisfăcut când toate omagiile de admiraţie se
are Sada Jacco e nemaipomenit. Sada Jaceo este, a d u c elevei şi tovarăşei sale: Sada Jacco.
O. dc Cosmutza.

Corabia ca trei catarge. ..

Uşor, pluteşte asfinţitul deasupra ral ar Hor lucirii... Uşor, pluteşte raza lunii deasupra ralurilor mării...
Din fana, uşoară se desprinde corabia ea trei catarge S'u dus demult din arcul '.arii corabia eu trei catarge,
fi 'u iui nea apelor de aur ea raluri după raluri sparge, Iii alte ape argintate ea raluri după raluri sparge,
Se duce lin, ca o nălucă in tremurarea inserării Sa dus demult... iar când pe mare res/i-ra crasul deşteptării
Şi emu din apele ’voptate suride trist intuia stea, Strălucitoarea auroră. —
Porestea unei neţi pierdute s’abate iar in mintea mea... Va tremura din ţărm spre mare,suspinul depărtat de soră...
Demult, când am plecat de-aeasă, eră ea şi acum, o seară Şi mâne pe ’nserat. cârmaciul de ra mână spre Pa mu \ unda
Cu zări senine, înstelate deasupra apei argintii. . . Şi-şi ca urării in treacăt och ii spre ţărmul pl iu de trandafiri.
Treeut-au ani şi ani de-aluneea şi xilele mi-au fost pustii. Vcdeii-va o bătrână tristă, cu lacrimi midie in pririri.
Pe fruntea mea şi-a nins podoaba trudită rieţiiprimăvară, Cam stă pe-o stâncă, gânditoare, cum cercetea\ă cerul, nuda
Şi ii inimă atătea doruri şi-atâtea risuri am hiebis, Si cum se 'ntnarce când in ape suride trist întâia stea ...
Că mi-am uitat întâiul ris . . . O clătină din cap bătrânul — şi un ra şti că-i mama mea
Se dace lin spre alte ţărmuri corabia din depărtări Târzia de tot eâud raza lunii bătând din -.arc, ra trimite
Şi pânza celor trei catarge cum fâlfâie in fund. îmi pare Spre ţărmul cu migilalidin ■.arc trei ambreIungincdcsliişi/c.
Că-s cele trei năframe albe ee-au (hifurat din depărtare Sfor minună rătăcitorii de un mormânt stingher, pe mal,
Iubita mea, o soră, mama, când am plecat spre alic cari... şi nu ror şti cine iiTtişleaplă in umbra tristului migdal...
Victor Eftimiu.

R u g a r e.

0 mai rămâi Atâtea vise
Să nu ne ştie, Răsfăţate
Rămâi. — Pe sufletul meu
Am dus atâta dor. Sunt stăpâne.
0 clipă doar Si ’n urmă
Hai dă-mi-o mie, Mie, ce ’mi rămâne
Când oiaţa ’ntreagă Din clipa
Eşti a lor. De seninătate.
Maria Cuntan.